Sunt nenumărate moduri în care un regizor poate sugera/marca vizual scurgerea timpului sau frământârile cuiva prin care timpul trece măsurându-i aşteptarea (tehnic vorbind, tranziţia asta, care nu e musai să aibă întotdeauna o funcţie narativă, se cheamă dissolve). Câteodată nici nu contează ce aşteaptă omul acela: pe Godot, un tren, o scrisoare sau iubirea vieţii, fiindcă, desigur, fiecare este, cândva, pe traseul propriei vieţii, iubirea vieţii altcuiva (asta o ştiu de la un important scriitor al vremurilor noastre, Andrew Sean Greer). Uneori fără să prindă de veste sau dimpotrivă, aflând prea târziu.
Imaginile sunt din The Road Home, un film de Zhang Yimou (anterior hit-urilor sale cu artişti marţiali zburători) care despre acest gen de esenţe volatile vorbeşte. M-am surprins gândidu-mă la toate astea în timp ce îl lăsam pe regizorul chinez să-şi scufunde povestea în călimara cu nostalgie alimentată din belşug de acea intensă paletă de culori ce i-a definit stilul (dacă e ceva cu adevărat recurent în filmografia lui, atunci culorile - puternice, incisive, paroxistice chiar - sunt acel element). Sunt, totuşi, gânduri în care nu trebuie să te adânceşti prea mult, de regulă nu fac bine la cap, aşa că nu vă sfătuiesc să procedaţi ca mine. Dacă puteţi, bineînţeles, căci Yimou nu lasă prea multe căi de ieşire.