Mi-a adus astăzi D. aminte de Freddy Fasano, iar eu aveam o postare despre el, pregătită încă de pe când Smoke era pe sfârșite, a rămas în drafts, așa că acum e un moment la fel de bun ca oricare altul pentru a o publica.
Freddy Fasano (The Milk Jug) este interpretat de Ntare Guma Mbaho Mwine și, aparent sau în teorie, este antagonistul din miniseria creată de Lehane. Doar că nu e acel antagonist pe care te-ai aștepta să-l găsești într-o astfel de poveste, el - și tot subplotul asociat lui - are de fapt funcția de comentariu social la adresa marginalizării programat(ic)e pe care diversele sisteme o practică.
Ntare Guma Mbaho Mwine a înțeles sub/metatextul și se comportă ca atare. Modul în care ocupă spațiul, în ciuda aparentei anorexii și fragilități, radiază sau transmite o energie grea, de parcă tot aerul din acele încăperi ar fi brusc aspirat. Are acea imobilitate care te obligă să îl privești, așteptând următoarea mișcare. În scenele din fast food-ul în care lucrează (Coop’s), reușește să-și transmită disprețul și efectele izolării sale sociale doar prin felul în care privește clienții sau prin micile ticuri nervoase. Nu este nevoie de monologuri și degete în ochi ca să înțelegi că e o bombă cu ceas. Iar dintre toate, cel mai tulburător lucru în interpretarea sa, este că te face să-ți pese de el, nu ca prezență amenințătoare, ci ca ființă umană: de ce a ajuns în punctul ăla și care e instalarea sa în raport cu el însuși, nu cu lumea.
În contrast cu motivațiile și acțiunile sale, Freddy Fasano apare în mai multe secvențe înfășurat într-un halou (fizic sau imaterial). În primul cadru ales de mine (depistabil spre finalul show-ului), cu el filmat din spate și proiectat pe roata mare din parcul de distracții, haloul este unul mecanic(izat) și, implicit, monumental. Aici, așezarea sa în timp pare să se oprească: roata din fundal, simbol clasic al ciclicității și al timpului care (i) se scurge, îl încadrează perfect, transformându-l într-o axă fixă a unui mecanism abandonat. Este genul de compoziție ce sugerează că personajul este captiv într-un timp mort, în trecutul (parcul părăsit) ce refuză să dispară. Roata nu mai este un obiect de amuzament (ca în copilărie), ci devine o coroană stilizată (de spini?) și supradimensionată care marchează momentul transformării sale în agent al unei forțe imanente.
În celelalte două cadre, haloul de lumină este creat de reflexiile lentilei (lens flare) și îl încadrează pe Freddy într-o lume proprie, separându-l fizic de mediu. Deși se află într-un spații închise, acea aureolă îi conferă o statură cvasireligioasă, deși inversată: în loc să semnifice puritatea, imaginile subliniază sau redau singurătatea sa absolută. Freddy ocupă centrul propriului său univers microscopic, o bulă de izolare în care legile morale ale lumii exterioare nu pătrund, transformându-l în figura mesianică a propriei distrugeri.
Din punct de vedere vizual, aceste halouri pot fi interpretate ca o proiecție externă a obsesiei sale pentru foc. Freddy nu doar provoacă incendiile, este el însuși un incendiu în devenire. Spațiul din jurul capului pare mereu „incandescent” (mai ales după ce se rade, într-o tentativă de a deveni invizibil), sugerând că mintea lui ocupă un plan de existență diferit, unde lumina arde. Această aureolă recurentă indică faptul că, indiferent unde se află, el poartă cu sine propriul său spațiu sacru și violent, o prezență care avertizează că bariera dintre om și monstru s-a dizolvat complet în favoarea unei entități pur simbolice.