Screenshots from 3 Days to Kill (dir. McG/2014)
Azi, când Le Tour trage linie şi toată lumea vorbeşte numai de învingător (pe merit, fără îndoială), vă propun să vorbim şi despre cei care au pierdut, uneori dramatic, Turul Franţei, cu atât mai mult cu cât şi ei fac istorie prin anti-isprăvile lor. Sunt mulţi, dar cel mai emblematic mi se pare cazul italo-francezului Pierre Brambilla (italian la origine, a obţinut după război cetăţenia franceză), primul ciclist care a pierdut Turul în ultima etapă.
S-a întâmplat în ediţia din 1947, când deşi s-a impus în rundele montane, n-a reuşit să pună un avantaj mai mare de 53 de secunde între el şi al doilea clasat, Aldo Ronconi. A venit şi ultima etapă, Caen-Paris, când Brambilla „s-a tăiat”, cum se zice, terminând cu o întârziere de 13 minute. A pierdut şi prima poziţie (a terminat, la general, pe 3) şi cu ocazia asta a pierdut totul.
Oricum, şi fără întâmplarea asta demnă de antologia celor mai negre ghinioane, Brambilla era un personaj în sine. Era faimos, de pildă, pentru masochismul său: atunci când mergea prost, obişnuia să-şi dea palme, pompe în cap sau să se priveze de apă. După ratarea Turului din '47 a trecut la nivelul următor, pedepsindu-şi bicicleta. A luat-o fain-frumos şi a îngropat-o în fundul grădinii, în picioare, ca şi când s-ar fi pregătit de concurs.
Multă lume a crezut că e o glumă, o legendă, mă rog, aşa că anul următor, când a revenit în competiţie, a fost întrebat în repetate rânduri dacă e real sau nu ce se spune. Sătul să se tot bată câmpii pe tema asta, Brambilla a răspuns sarcastic: „Bicicleta avea jante de lemn şi am vrut să-mi crească nişte plopi în ogradă”. Replica unuia dintre jurnalişti a fost şi mai şi: „Bine că nu ţi-ai plantat şi sticla de apă... Te puteai trezi că-ţi creşte o farmacie”! Nu cred că e nevoie să traduc aluzia.
****************
Despre filmul din care am extras imaginile ce ilustrează acest text nu e nimic de povestit. În afară de numele comprimat al regizorului, nume ce aminteşte de unii realizatori de filme xxx, de sexoşenia rece afişată de Amber Heard, de vreo două-trei piese nimerite nu se ştie cum în coloana sonoră şi de bicicleta movulie prin intermediul căreia un tată cam degenerat, fost simbriaş CIA, vrea să-şi recâştige fiica rebelă (yeah, right, am mai văzut asta de un milon de ori!), mare lucru nu rămâne. Nici nu poţi cere prea mult, dacă te gândeşti că scenarist şi producător e Luc Besson, un domn cu evidente complexe de inferioritate faţă de omologii săi de la Hollywood. Trist!
Despre filmul din care am extras imaginile ce ilustrează acest text nu e nimic de povestit. În afară de numele comprimat al regizorului, nume ce aminteşte de unii realizatori de filme xxx, de sexoşenia rece afişată de Amber Heard, de vreo două-trei piese nimerite nu se ştie cum în coloana sonoră şi de bicicleta movulie prin intermediul căreia un tată cam degenerat, fost simbriaş CIA, vrea să-şi recâştige fiica rebelă (yeah, right, am mai văzut asta de un milon de ori!), mare lucru nu rămâne. Nici nu poţi cere prea mult, dacă te gândeşti că scenarist şi producător e Luc Besson, un domn cu evidente complexe de inferioritate faţă de omologii săi de la Hollywood. Trist!