Aprili. Film-drajeu de 30 de minute, din 1961, al georgianului Otar Iosseliani. Film de început, de unde şi o oarecare afectare, calibrată şi nederanjantă, totuşi, în economia unei poveşti plasate - convenţional - în „paradisul” socialist sovietic, adică într-un mediu ce-şi condamna vieţuitoarele la fericire.Nici protagoniştii de-aici nu fac excepţie. Sunt (sau par) mulţumiţi, proximitatea are sens, nimic nu le perturbă viaţa rectilinie, vertebrată în jurul micilor ritualuri zilnice.
Apoi, pe nesimţite, toate acestea încep să se deterioreze ca în Kafka, alienarea se insinuează perfid, ca o lipitoare, îndoiala ia în arendă mintea (în care secvenţă temporală este/a fost, de fapt, coşmarul?) pentru ca totul să culmineze cu o secvenţă ce mi-a adus aminte de Moromeţii (carte şi film): un copac bătrân, element nodal al universului lor personal, martor tăcut al iubirii lor, este excizat din peisaj de securea pragmatismului: un cetăţean are nevoie de mobilier!
Film fără dialoguri. Film (aproape) mut, un fel de protest reverenţios împotriva dogmelor, elegant, grav şi intimist. In dulce jubilo.