Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

joi, 13 ianuarie 2011

Somewhere. Over the rainbow, perhaps.

Se spune că o omidă, zgâindu-se la un fluture, a făcut următoarea  remarcă: „Păăăi, pă mine n-o să mă vedeți f’odată în țoale d-astea afurisite.” E genul de raportare pe care unii ar putea s-o aibă urmărind Somewhere, cel mai recent film al Sofiei Coppola. Pentru că Somewhere e, pe alocuri, o supradoză de minimalism, tehnic și emoțional. De unde și o posibilă reacție adversă sau inflamată din partea celor alergici la gen. Pentru ceilalți, pentru cei care absurdul e decelabil și pe rafturile buticului de la colțul străzii sau mai ales acolo, Somewhere is the place to go. Pentru că, de la Carroll citire, oricum nu contează direcția din moment ce nu știm încotro ne îndreptăm. Sau încotro vrem să mergem.


Nu că ar avea vreo relevanță, fiindcă n-are: primul cadru durează cam două minute. Pare și mai lung. Și aici e tot farmecul. E un cadru în care intră, din când în când, un splendid Ferrari negru ce dă ture. În cerc. Peisajul e arid, sterp, nefrecventabil. Aduce puțin cu locul acela pustiu din North by Northwest unde Cary Grant așteaptă să (i) se întâmple ceva. Geometrie în spațiu și aici. Cu Sofia Coppola, însă. Cursul scurt. Vrrruuuuuuuuum, auzim bolidul în fundal, bâzâind asemenea unui bondar ce-și face anunțată iminenta-i apariție. Iată-l, îl vedem. Câteva clipe. În secundele următoare dispare iar. Îl auzim însă, știm că-i acolo. Și că va reveni. De patru ori se repetă schema. În cele din urmă, automobilul se oprește și din el coboară un ins chipeș, cu o mutriță de iepure aiurit. Privește undeva, într-un punct anume, exterior câmpului nostru vizual. Pare a căuta ceva, nici el nu știe clar ce. Noi cu atât mai puțin. Insul e Johnny Marco (Stephen Dorff) - am fost tentat să scriu Johnny de Marco -  actor de prim rang la Hollywood, cazat pentru o vreme la Chateau Marmont, un fel de paradis terestru pentru staruri lovite de spleen. Și pentru anturajul lor: eterogen, exotic, parazitar. Mereu activ.


Anturaj! Asta v-ar putea duce, fie doar și fonetic, cu gândul la serialul HBO ce glazurează sau demistifică viața vedetelor hollywoodiene, Entourage.  Și nu de pomană. Deosebirea fundamentală e că Somewhere joacă la altă poartă. Și prin maniera de tratare a subiectului și prin tipul de umor, absurd prin excelență, pe care-l practică cvasipermanent (a se vedea scena ședinței de masaj, al doilea număr de striptease la domiciliul clientului - flawless in every aspect - sau dialogul din lift dintre Johnny și un individ abulic [Benicio del Toro], încheiat de acesta din urmă astfel: «În camera 59 l-am cunoscut pe Bono»). O spun fără nici o reținere: m-am distrat pe cinste. Așa cum e asamblat, Somewhere aduce aminte de filmele în care și Woody Allen ne distra, vorba lui, fără să ne facă automat să râdem.


Câteva zile, o săptămână, două?, din viața unui actor, cu întreaga rutină aferentă (ședințe foto, conferințe de presă stupide, acte de prezență la tot felul de gale și festivități, flirturi & inevitabile one night stands, reprize de striptease în camera de hotel și, desigur, hălci de plictis cosmic între non-activitățile din fișa postului): cam acesta e tot plotul (pipernicit, spun pretențioșii). Un pretext, susțin eu (la fel ca în The Limits of Control, de exemplu). Pentru că, în esență, accentul cade pe relațiile spațio-temporale și pe relațiile (reci, austere, depersonalizate aproape) pe care Johnny Marco le are cu ființele din jurul său. Singurele momente de căldură și tandrețe, filtrate și acelea parcă de un dig îndărătul căruia e el, sunt cu fiica sa (Elle Fanning, diafană). Numai că și pe ea o vede la zile mari, între ei existând o fractură pe care amândoi încearcă s-o ascundă după puteri. Din punctul meu de vedere, axa asta e impecabil construită și controlată, narativ și vizual. Poate fi loc și de pedanterie, însă e o pedanterie ce se ia mereu în răspăr.

E și meritul lui Harris Savides, unul din cei câțiva directori de imagine ce se apropie ca modus operandi și textură a imaginii de Christopher Doyle. Om de încredere al lui Gus Van Sant (Finding Forrester, Gerry, Elephant, Milk) - a lucrat și cu Fincher la The Game și Zodiac (ca să fie și mai clar de unde să-l luați!) - Savides distilează perfect cafardul circular în care băltește Johnny Marco. Din succesiunea aparent monotonă de cadre fixe, mai lungi sau mai scurte, spartă savant de zoom-uri leneșe a la Altman, se conturează, la început abia vizibilă, apoi tot mai pronunțat, silueta fluidă a nevrozei care, în cele din urmă, devine personajul principal. Și apropo de imagine: ați remarcat vreodată cât de brutal poate cădea lumina fierbinte a soarelui pe niște frunze sau pe caldarâm sau cât de fără suflet poate fi penumbra cenușie a unei camere cu perdelele netrase (în care cineva improvizează poticnit un cântecel la clapele unui pian fantomatic)? Detalii. Desigur! Detalii care fac diferența nu doar în planul compoziției unui cadru.


Nu aduceți vorba, vă rog, de Bill Murray și Lost in Translation. Acolo alienarea era temporară. Și circumstanțială. De loc. Aici e permanentă. Cronică. Și de mod. Poți fugi, dar nu poți scăpa. Sau, în termenii lui Scott Fitzgerald: alunecăm înspre moarte prin amurgul din care căldura zilei piere treptat. Cam asta ne  spune Somewhere, precizând vag, în același timp, destinația.

P.S.: Din varii motive, tehnice și nu prea, nu am mai publicat textul aseară, conform anunțului inițial. Îmi cer scuze tuturor celor care au așteptat și le mulțumesc pentru răbdare.