Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 2 ianuarie 2011

Crème de la crème: cele mai bune 10 din... 2010

Subtitlu (cât i-o mai trebui lui blogger.com să descopere subtitlul?): Și trei mențiuni de onoare!

Probabil că ierarhia superlativelor cinematografice ale anului ce tocmai s-a sfârșit ar fi avut o configurație diferită dacă aș fi avut ocazia să bifez True Grit, Biutiful, Blue Valentine, The King's Speech, Inside Job, Another Year sau The Fighter. N-a fost să fie, prin urmare, după destule socoteli, (auto)deliberări, eliminări și permutări, am ajuns la această configurație (honourable mentions included). 

Mențiuni

1. Medalia de onoare (dir. Călin Peter Netzer, România/Germania, 2010) 

2. The Killer Inside Me (dir. Michael Winterbottom, USA/Canada/UK/Suedia,  2010)


Solid, brutal, întunecat. Vendetă, visceralitate, violență. Altfel decât la Tarantino. Și un Casey Affleck ce n-ar trebui să lipsească din lista nominalizaților la Oscar pentru rol principal. Dar va lipsi!

3. Mr. Nobody (dir. Jaco Van Dormael, Canada/Germania/Franța/Belgia, 2009)


„Se spune că trebuie să faci un copil, să construiești o casă, să plantezi un copac, să scrii o carte etc. Se spune că trebuie sa fii cineva. Dar pentru asta, trebuie să alegi. Filmul belgianului Jaco van Dormael este despre cineva care nu alege, refuzând să fie cineva anume şi preferând să fie oricine/să nu fie nimeni. Alternativa nu dispare nici după generic, nici după a doua vizionare, nici după o punere sub lupă a fiecărui cadru. Ea nu dispare niciodată. Meritul filmului este de a te ține într-un zugzwang pozitiv perpetuu, adică poți alege varianta primă sau secundă fără să pierzi. Dar cu siguranţă, dorind să alegi cealaltă pistă la următoarea întâlnire cu imaginile mișcătoare ale peliculei, cu secvențele ei spațiale à la Kubrick, cu levitaţiile ei somnambule à la Tarkovski şi cu (de)construcţiile ei dramatice à la Charlie Kaufman." (fragment dintr-un Special Guest Post scris de Mr. Caravel Touch pentru Cinesseur, publicat integral doar pe blogul dumnealui, blog, din nefericire, închis la ora actuală).

--------------------------------Crème de la crème-------------------------------

10. The American (dir. Anton Corbijn, USA, 2010)


George Clooney star vehicle. George Clooney infuzând consistență unui western postmodern. George Clooney pus să întrețină tensiunea în scene în care deși nu se întâmplă nimic, se întâmplă ceva, în primul rând cu noi: stăm ca pe  ghimpi, anticipând. Se fac tot mai puține western-uri, iar cele care se fac sunt  preponderent anodine. Drept pentru care The American trebuie salutat, deoarece autorul său are ambiția de a construi, pe osatura și cu personajele unui western (e.g.: un străin cu biografie tulbure descinde într-un orășel - pentru geodiversitate: italian, semialpestru, patriarhal -  și intră în legătură cu preotul, respectiv o prostituată) un thriller desprins din holțșuruburile canonului. Efectul de "altceva", de vintage, e accentuat/întreținut și de cadrele compuse de Corbijn cu minuțiozitate de fotograf (meseria sa de bază), cadre ce vorbesc despre "capacitatea lui (...) de a folosi un spaţiu altfel decît ca fundal turistic sau ca parc de distracţii. Suspansul narativ al unei secvenţe precum aceea în care protagonistul şi eleganta lui clientă ies din oraş sub pretextul unui picnic, de fapt ca să probeze arma, e întărit, secundă după secundă, de un al doilea suspans - al relaţiilor spaţiale dintre el, ea şi ţinta la care se antrenează (arma e cînd la unul, cînd la altul), al numărului de secunde pe care i-l ia unuia sau altuia să meargă (cu puşca în mînă sau în bătaia puştii celuilalt) de aici pînă acolo." (Andrei Gorzo, aici).

9. White Material (dir. Claire Denis, Franța/Camerun, 2010)


Un fel de anti-Out of Africa, făcut parcă doar pentru Isabelle Huppert. Și făcut, firește, în Africa, însă dacă sunteți familiarizați cu stilul lui Claire Denis, e de prisos să spun că aici nu veți regăsi clișeele de gen cu care v-au obișnuit peliculele americane care tratează (maltratează, mai precis) problemele continentului negru. Filmul e dur, uneori insuportabil de dur (imaginea lui Yves Cape contribuie din plin la asta), un cine-coșmar naturalist, impecabil articulat, în care, așa cum era de așteptat, Huppert oferă un masterclass, fiind secondată magistral de  Isaach de Bankolé, killer-ul mutos din The Limits of Control. Cel mai bun Claire Denis de la Beau Travail încoace.

8. I Saw the Devil (dir. Kim Ji-woon, Coreea de Sud, 2010)


Încă un action de excepție produs de cuplul ce ne-a dat A Bittersweet Life (Kim Ji-Woon - regizor și Lee Byung-hun - actor). O impresionantă frescă în sensul cât se poate de propriu al termenului, pigmentată cu scene mai mult sau mai puțin gore, numai că ar fi ușor deplasat să-i reproșezi aceste excese, cunoscută fiind predispoziția cineaștilor asiatici (mă refer la cei valoroși) de a  brusca limitele, rămânând cu toate acestea, în interiorul perimetrului artistic. La un anume nivel (rele tratamente aplicate femeilor), I Saw the Devil e pandantul lui The Killer Inside Me. Motivul pentru care el a prins primele 10, dincolo de rafinata retorică vizuală, e angrenajul narativ suplu ce te ține pe marginea scaunului de la început până la sfârșit (două ore și jumătate). Practic, după 30 de minute, toata șarada e dezlegată: criminalul e prins, cazul închis. Și totuși, acțiunea abia atunci începe să curgă, din ce în ce mai imprevizibil. În ce mă privește, am un feeling că la TIFF 2011, I Saw the Devil va fi proiectat în secțiunea Fără limite!

7. Rabbit Hole (dir. James Cameron Mitchell, USA, 2010)


Nicole Kidman strălucește mai rece decât o lamă de cuțit în lumina unui neon (filmat de Mann, am fost tentat să adaug!) în această dramă intimistă ce pune sub microscop deruta existențială în care e aruncat un cuplu ce-și pierde copilul de 4 ani în urma unui stupid accident de automobil. De fapt, nu pierderea e miza aici, ci depășirea traumelor psihice pe care cei doi parteneri le resimt extrem de diferit, extrem de antagonic, caz în care e aproape reconfortant să vezi cât de fără fasoane și false ipocrizii e instrumentat subiectul într-o producție americană mainstream.

6. Felicia, înainte de toate (dir. de Raaf/Rădulescu, România/Croația, 2010)

5. La vida de los peces (dir. Matias Bize, Chile/Franța, 2010)

4. Io sono l'amore (dir. Luca Guadagnino, Italia, 2009)


Știți cum e să vă explodeze o rachetă fix în inimă? Ați vrea să știți? Io sono l’amore poate fi una dintre cele mai sigure metode pe care v-o recomand. Pornind de la titlu, aluzie rimbaldiană - "Je est un autre" - adăugând cadrele de început - astringent omagiu adus arhitecturii milaneze în plină iarnă - ce mie mi-au adus aminte de schițele lui Saul Steinberg și terminând cu discretele trimiteri la Sirk (All That Heaven Allows), Hitchcock (Vertigo) sau Scorsese (The Age of Innocence), totul e asamblat cu acea calofilie degresată de brizbrizurile decorative ce o fac, îndeobște, iritantă. Nabokov spunea cam așa: "Adultery is the most conventional way to rise above the conventional".  Modul elastic-neconvențional în care Luca Gaudagnino și Tilda Swinton abordează adulterul, izbindu-ne percepțiile și prejudecățile, când înmănușat, când cu pumnalul, ridică Io sono l'amore la rang de epifanie.

3. Enter the Void (dir. Gaspar Noe, Franța/Germania/Italia, 2010)


2. Copie Conforme (dir. Abbas Kiarostami, Franța/Italia/Iran, 2010)


Un film făcut din dragoste pentru cinema, din dragoste pentru spectator, un film-refugiu, un film ce contribuie la reechilibrarea deficitului de tandrețe din lume. Atât cât poate s-o facă un film. Juliette Binoche are ceva din frumusețea și fragilitatea unui înger obosit, William Shimell (mie mi se pare că aduce cu Marcel Iureș) are acea masculinitate coaptă a unui bărbat cu istorie personală densă. Împreună fac ecranul să freamete ca o pânză de păianjen scuturată de o pală de vânt. Un film ce alternează tăcerile cu șuvoaiele verbale ale celor două personaje, un film cu o poveste simplă, care după o vreme nici nu mai contează, un film splendid de oriunde l-ai privi și oricând l-ai privi.

1. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (dir. Andrei Ujică, România, 2010)


Pentru că eu m-am ocupat de alte lucruri atunci când a fost lansată Autobiografia, o să vă îndrept spre două cronici ai căror autori - Radu Enescu și Liviu Ornea - argumentează mult mai pertinent decât aș mai putea-o face eu, acum, la spartul târgului.

P.S.: Imaginea de mai jos e din Black Swan. În imagine - pentru mine, răscolitoare! - e Winona Ryder. Alura, atitudinea, privirea - toate îmi aduc în memorie o persoană, cândva balerină, cândva foarte apropiată. O chestiune, evident, autoreferențială. Animat de tot soiul de nostalgii, am fost tentat să includ filmul lui Aronofsky în Top Ten. M-am abținut cu greu, gândindu-mă la hibele peliculei. Însă, la fel ca despre Rabbit Hole și despre Black Swan voi scrie câte ceva. Sau nimic! The Black Swan in the Rabbit Hole, hihihi!


P.P.S.: Vă mulțumesc că ați fost cu mine în 2010. O să încerc să vă conving să rămâneți aici și în anii ce vin. Mă înclin!