Câteva considerații sumare despre Never Let Me Go

Prin iunie îmi exprimam unele rezerve față de încredințarea proiectului Never Let Me Go domnului Mark Romanek. Mi se părea atunci, în principiu vorbind, că un roman de Kazuo Ishiguro e peste ce poate duce el. Acum, după ce am văzut filmul, lucrurile sunt și mai clare: un alt regizor, Joe Wright, de exemplu, ar fi scos mai mult din cartea asta (a se vedea produsul finit forjat din Atonement-ul lui McEwan, o nucă indubitabil mai tare). 

M-am tot gândit ce naiba îi lipsește acestui film. Poate curajul de a brusca limitele ecranizării. Poate neștiința de a manipula emoțional (izvorâtă din teama de a nu cădea în capcana artificialului facil). Poate o direcție clară fie în ce privește respectarea literei cărții, fie în ce privește distanțarea de ea. Poate toate la un loc. Nu știu! Cert e că am simțit plenar o mare dezamăgire. Să ai pe mână o tramă de sorginte kafkian-orwelliană (ca să nu mai vorbesc de structura ce amintește de tripticurile lui Bosch) și să ratezi atât zgândărirea intelectului, cât și a afectelor demonstrează o candidă nepricepere. Ca să nu mai spun că pentru publicul cu pretenții peste medie e funciarmente frustrant!! E genul de situație ce amintește de episoadele penibile din școală când unii profesori, mânați de o generozitate subită sau poate de lehamite, ieșeau la interval cu următoarea ofertă: "Uite, nu te las corigent, deși ai merita, numai spune și tu ceva, orice, ce știi tu din toată materia".

Asta e senzația pe care am avut-o urmărind Never Let Me Go. Nu vreau să dezvolt mai mult decât e cazul. Singura consolare pe care mintea mea a reușit s-o găsească a fost una care îl scapă de corigență: printr-o asociere, parțial bizară, parțial logică, am ajuns la Dire Straits și la al lor In the Gallery. De prisos de adăugat - pentru cei familiarizați cu subiectul - că se și potrivește:

Ignored by all the trendy boys in London and in Leeds
He might as well have been making toys or strings of beads
He could not be in the gallery.