Ultima lor convorbire, începută furibund, sub rele auspicii, s-a înecat în linişte. Din resemnare. Din politeţe. Din - poate! - înţelegerea lucrurilor ultime. El a văzut un orizont. Ea o prăpastie. Bărbatul părăseşte scena bătăliei, o bătălie fără învingători. Păşeşte clătinându-se, ca un uriaş debusolat. În faţă, apusul brăzdat de artificii. În urmă, o copilă alergându-i pe urme. O vede, se întoarce, glasul i se împăienjeneşte de lacrimi. O păcăleşte aşa cum ai păcăli un căţeluş, o trimite înapoi.
Rămân unele amănunte. Câteva glume. Amintiri schilodite de un prezent delabrat. Fărâme dintr-un castel de nisip clădit mai mereu out of sync. Precum melodia improvizată de el la ukulele, într-o seară târzie pe o stradă fără nume, You Always Hurt The Ones You Love, parte a unui ritual de seducţie. Sau cealaltă melodie, You and Me, pe care ei îi vine tot mai greu să danseze împreună. Pentru ea, un rest dintr-o iubire ce nu mai e. Pentru el, un lest ce nu-l mai ajută la nimic. Corabia se scufundă.
În film, cele două piese sunt aşezate în ordine inversă. De altfel, toate momentele acestea sunt puse în contratimp. Antitetic. The sweet and the sour, începutul şi sfârşitul relaţiei, disparitate emoţională - ea simte cvasiecranat, inerţial, el încă e impetuos, şuvoielnic, disparitate structurală, nonlinearitate narativă: flash back-uri trase în 16 mm, saturate, infuzate cu nostalgie, prezent conjugat în digital, aspru, gri, reavăn - subtilă încrucişare a imaginilor şi gândurilor a doi oameni care au ajuns la capătul unui drum. Liniştea şi vertijul, tăcerea şi strigătul, marea şi ţărmul.
Din unghiul ăsta se poate decela o oarecare omologie structurală cu adaptarea executată de Sam Mendes după Revolutionary Road-ul lui David Yates, unde tot o căsnicie cangrenată e miezul aliajului epic-vizual. Similitudinile se opresc, însă, la acest nivel, pentru că dacă Mendes îşi umple cadrele de piruete rococo şi discursuri mălăieţe, Blue Valentine mizează asiduu pe o estetică lo-fi şi sensibilitate dramatică. Rezultatul: o incursiune sobră în avanposturile sumbre ale „dezascunsului” imaginabil stând la pândă.
Rămân unele amănunte. Câteva glume. Amintiri schilodite de un prezent delabrat. Fărâme dintr-un castel de nisip clădit mai mereu out of sync. Precum melodia improvizată de el la ukulele, într-o seară târzie pe o stradă fără nume, You Always Hurt The Ones You Love, parte a unui ritual de seducţie. Sau cealaltă melodie, You and Me, pe care ei îi vine tot mai greu să danseze împreună. Pentru ea, un rest dintr-o iubire ce nu mai e. Pentru el, un lest ce nu-l mai ajută la nimic. Corabia se scufundă.
În film, cele două piese sunt aşezate în ordine inversă. De altfel, toate momentele acestea sunt puse în contratimp. Antitetic. The sweet and the sour, începutul şi sfârşitul relaţiei, disparitate emoţională - ea simte cvasiecranat, inerţial, el încă e impetuos, şuvoielnic, disparitate structurală, nonlinearitate narativă: flash back-uri trase în 16 mm, saturate, infuzate cu nostalgie, prezent conjugat în digital, aspru, gri, reavăn - subtilă încrucişare a imaginilor şi gândurilor a doi oameni care au ajuns la capătul unui drum. Liniştea şi vertijul, tăcerea şi strigătul, marea şi ţărmul.
Din unghiul ăsta se poate decela o oarecare omologie structurală cu adaptarea executată de Sam Mendes după Revolutionary Road-ul lui David Yates, unde tot o căsnicie cangrenată e miezul aliajului epic-vizual. Similitudinile se opresc, însă, la acest nivel, pentru că dacă Mendes îşi umple cadrele de piruete rococo şi discursuri mălăieţe, Blue Valentine mizează asiduu pe o estetică lo-fi şi sensibilitate dramatică. Rezultatul: o incursiune sobră în avanposturile sumbre ale „dezascunsului” imaginabil stând la pândă.
„Când doi oameni nu mai reuşesc să transforme diferenţele dintre ei în glume, e un semn că au încetat să se iubească (sau cel puţin au încetat să facă efortul care constituie 90% din iubire)‟, zice Alain de Botton în Eseuri de îndrăgostit. Cindy (Michelle Williams, nominalizare la Oscar principal pentru interpretare feminină) şi Dean (Ryan Gosling, cu o carură ușor clownish ce nu-i prejudiciază, totuşi, tuşanta evoluţie) au depăşit această baliză. Au eşuat pe recifurile unei disperări când mocnite, când năvalnice. „Tell me how I should be. Just tell me. I'll do it‟, imploră el.
E dispus să se schimbe, să îndrepte ceva, să renunţe la alcool, deşi nu bea de stinge. Bea mai mult din obişnuinţă, ca să se afle în treabă sau pentru că nu are altă treabă. „Nu am vrut să am o familie, nevastă şi copii. Nu asta-i viaţa pe care am dorit-o. Dar dacă tot s-a întâmplat, vreau să am grijă de voi şi îmi place aşa. Nu ştiu să fac altceva”, spune el încercând să-şi apere baricada. Vorbele se izbesc de un zid dindărătul căruia poziţia pe care se plasează denotă apatie şi blazare. „Ai potenţial, ai talent să faci multe lucruri. Ai putea cânta”, răzbate ca un ecou de dincolo de zid. În subtext, ar trebui să audă altceva: nu ştiu cum ar trebui să fii, asta e problema ta, tu trebuie să găseşti calea prin care să mă surprinzi din nou. Sau, pentru a rămâne în terminologia lui de Botton, i se sugerează să parcurgă distanţa de la sinele alcoolic la sinele acvatic. În regie proprie. Dar el nu prinde mesajul şi oricum nu ştie cum să-l decodeze, iar ea şi-a epuizat resursele de răbdare. Despovărarea e în altă parte.
Atât la nivel conceptual, cât şi la cel al realizării efective, autorii (dir. Derek Cianfrance, scenarişti: Derek Cianfrance, Cami Delavigne & Joey Curtis) utilizează magistral tehnica aşezării subiectului pe cant, rostogolindu-i greutatea pe muchie astfel încât aceasta se lasă purtată în cea mai mare parte de ea însăşi. Magnetismul filmului de-aci vine. Needless to say: dacă l-aş fi văzut înainte de Crème de la crème, Blue Valentine ar fi prins fără dubii una din primele trei poziţii în acel clasament, undeva între Copie conforme şi Io sono l’amore. Cu care se înrudeşte tematic, egalându-le stilistic!