Undeva la Palilula e genul de produs cultural ce ar fi putut rămâne bine, merci în stadiul de embrion, proiect, draft etc. pentru că aşa cum e el conceput şi realizat e lipsit de relevanţă atât pentru vremurile în care trăim, cât şi pentru cele pe care, chipurile, le evocă. Acestui amestec nefericit de teatru şi film i-ar fi stat mult mai bine în anii 90 când nevrozele (post)comuniste erau malaxate energic în tot soiul de parabole antitotalitare (unele) de un ermetism halucinant. La cei 20 de ani şi ceva scurşi peste „borna” '89, Undeva la Palilula e datat, depăşit, anacronic. Asta din punct de vedere istoric, fiindcă artistic suntem în prezenţa unui eşec. Mă aşteptam ca Silviu Purcărete, ajutat de experienţa şi bagajul cultural de netăgăduit, să evite capcana debutantului care vrea cu tot dinadinsul să arate că ştie meserie. Ei, aş! Orgoliul său auctorial e atât de accentuat încât fiecare cadru e un demo de regie (de la ecleraj la „lipirea” diegetică a muzicii). Genul acesta de meticulozitate poate trece uneori drept calofilie, însă în cazul de faţă e doar dogmatism gongoric (potenţat masiv şi de scenariu), imagoree agasantă, vidată de conţinut şi, implicit, de sens.
Să ne înţelegem: filmul nu e lipsit complet de virtuţi (tehnice, în special). Problema e că demantelarea Palilulei, un spaţiu închis, concentraţionar, populat cu tot soiul de figuri patibulare, dezumanizate, presupune un alt tip de abordare. Or aici, opţiunea e atât de intens teatralizată încât anulează orice efect dramatic. Sub aglutinarea sufocantă şi neselectivă de teme, motive, personaje şi clişee care, aşa cum spuneam, într-o altă epocă ar fi dat bine, iar spectatorii ar fi căzut în fund de admiraţie, Undeva la Palilula e un film obez ce sucombă sub greutatea, iertat fie-mi cuvântul, „simboalelor” ce-l vertebrează. Impresia de inadecvare e completată şi de reacţia publicului. Au fost câteva momente în care sala a râs în hohote, deşi nimic nu îndemna la râs. Dimpotrivă, totul e(ra) de deplâns. Descompunerea uniform-accelerată a unui ansamblu societal nu e deloc comică oricât de înaltă ar fi rezoluţia lentilelor măritoare. Şi totuşi, s-a râs la ceea ce unii au perceput a fi umor. Comedie involuntară, poate. La mall ar fi făcut furori!
Nu ai dreptul să plictiseşti în numele artei, spunea undeva Oscar Wilde. Cu atât mai puţin să abuzezi spectatorul, să-l îngreţoşezi gratuit prin supradoză de grotesc pretinzând că ceea ce-i livrezi e artă, când, de fapt, e fructul lipsei de măsură, al erorii de (auto)percepţie. Atunci când şarja caricaturală îşi pierde conturul şi devine diformă, când bruscarea simţurilor ţine loc de orice, când gonflarea unui subiect e dusă până la consecinţele ei ultime, nu te poţi aştepta ca publicul (cu excepţia ipocriţilor şi snobilor) să „vadă” altceva. În opinia mea, ce poate fi taxată drept dură, viscerală sau mai ştiu eu cum, aventura lui Silviu Purcărete pe un teritoriu în care au excelat Fellini, Greenaway, Herzog sau Jeunet & Caro e un rateu. Deruta conceptuală şi dorinţa de a demonstra stăpânirea limbajului cinematografic plasează Undeva la Palilula într-o categorie din care privindu-l ai senzaţia că urmăreşti Hotel de lux al lui Dan Piţa „revizitat” de maestrul Cărmăzan!
Nu ai dreptul să plictiseşti în numele artei, spunea undeva Oscar Wilde. Cu atât mai puţin să abuzezi spectatorul, să-l îngreţoşezi gratuit prin supradoză de grotesc pretinzând că ceea ce-i livrezi e artă, când, de fapt, e fructul lipsei de măsură, al erorii de (auto)percepţie. Atunci când şarja caricaturală îşi pierde conturul şi devine diformă, când bruscarea simţurilor ţine loc de orice, când gonflarea unui subiect e dusă până la consecinţele ei ultime, nu te poţi aştepta ca publicul (cu excepţia ipocriţilor şi snobilor) să „vadă” altceva. În opinia mea, ce poate fi taxată drept dură, viscerală sau mai ştiu eu cum, aventura lui Silviu Purcărete pe un teritoriu în care au excelat Fellini, Greenaway, Herzog sau Jeunet & Caro e un rateu. Deruta conceptuală şi dorinţa de a demonstra stăpânirea limbajului cinematografic plasează Undeva la Palilula într-o categorie din care privindu-l ai senzaţia că urmăreşti Hotel de lux al lui Dan Piţa „revizitat” de maestrul Cărmăzan!