Screenshot from The Apartment (dir. Billy Wilder/1960)
Jobs (dir. Joshua Michael Stern/2013)
Reflectere (în latină) înseamnă a trimite înapoi, a (te) întoarce, inclusiv, metaforic vorbind, a te întoarce cu faţa spre tine însuţi, sens care a devenit ulterior tot mai răspândit, sinonim cu a medita. Oglinda, „figură a figurii”, facilitează această întoarcere într-o formă cât se poate de fizică şi de exactă. Avem de-a face cu un proces mental al trimiterii spre autoexaminare definit în termeni optici.
O ipostaziere a uneia dintre cele patru virtuţi cardinale, Prudenţa, e redată de sculptorul francez Michel Colombe într-un ansamblu funerar edificat în memoria ducelui Francisc al II-lea de Bretagne, sub forma unei femei care ţine într-o mână o oglindă şi-n cealaltă un compas (n-are prea mare legătură sau poate are şi nu-mi dau eu seama, însă nu pot să nu mă gândesc, în context, la expresia englezească moral compass). Versiunea aceasta e un pic diferită de cea clasică în care un şarpe e în locul compasului, însă a fost foarte prizată în epocă. În toate variantele sale iconografice din secolele XV-XVI, Prudenţa (Phronesis în Etica nicomahică a lui Aristotel) apare scrutându-şi liniştită oglinda.
Obiect filmic privilegiat, oglinda are multiple reprezentări şi funcţionalităţi pe ecran. Aşa cum afirmă Christian Metz, autorul unei excepţionale taxonomii speculare şi speculative în acelaşi timp, „we could regard them as variants of the secondary screen, as they isolate a «view» inside the view, but their mode of action is different: they do not intercept the gaze or let it pass through, in the manner of a door or a blind, but they return it to the sender; they recast it. Once again this is a case of reflexivity (literally, on this occasion) as the spring of enunciation.”
Despre acest reflexivity e vorba în imaginile de mai sus. În deja ultrafaimosul cadru din The Apartment, multiplicat în diverse versiuni în tot felul de producţii, Jack Lemmon îşi redescoperă chipul în luciul mat al unei oglinzi fisurate. Dar nu oricum, ci în dublu exemplar, metaforă a ambivalenţei (dedublării) personajului său. „Întâlnirea” nu e un şoc în accepţiunea literală a termenului. Dacă priviţi cu atenţie, aerul celui ce se confruntă neaşteptat, pe nepusă masă, cu his inner self e mai degrabă distrat. Ceva de genul „ia uite cine mă dă în vileag”! Trebuie să admitem: avem aici o mostră de psihanaliză lacaniană de cea mai înaltă rezoluţie.
Al doilea cadru nu e un omagiu şi nici vreo replică pentru primul, cum s-ar putea crede. Tocmai pentru că nu e aşa ceva l-am şi ales. Mai mult, nici suprafaţa în care Steve Jobs (interpretat de Ashton Kutcher) îşi reflectă figura nu aparţine unei oglinzi, ci unui obiect-surogat (de oglindă şi nu numai): un iPod. Adică exact acel gadget, mă rog, unul dintre cele câteva, de care se leagă indisolubil numele său. Practic, graţie unui gest studiat şi îndelung exersat, autorul se întâlneşte cu el însuşi într-un puseu narcisiac specific indivizilor proteici, industrioşi.
Întâmplarea asta mi-a amintit de prinţul şi mai apoi efemerul împărat roman Otho (a domnit câteva luni, din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69), ironizat de Juvenal în scrierile sale deoarece atunci când comanda ridicarea drapelelor pentru luptă, se privea în oglindă. Pe lângă arme, din recuzita sa de război făcea parte şi oglinda. Juvenal avea şi alte obiecţii (sau le conexa cu o anume orientare sexuală a imperatorului), însă e un detaliu nesemnificativ în raport cu ce am discutat până acum.
Recapitulare şi concluzie (via Baltrušaitis, sursă pentru o parte din acest expozeu):
„Oricare i-ar fi forma şi menirea, oglinda este întotdeauna o minune în care realitatea şi iluzia se-nghesuie şi se confundă. Revelarea imaginii omului era primul său fapt. Revelaţie fizică şi morală, ea-i fascina pe filosofi. Socrate şi Seneca preconizau oglinda ca pe-un mijloc de cunoaştere. Oglinda e atributul Prudenţei şi încarnează Înţelepciunea. „Reflexiile” în gândire şi-n oglindă sunt desemnate prin acelaşi cuvânt.”
* Continuare sau dezvoltare a unui post anterior pe aceeaşi temă.
O ipostaziere a uneia dintre cele patru virtuţi cardinale, Prudenţa, e redată de sculptorul francez Michel Colombe într-un ansamblu funerar edificat în memoria ducelui Francisc al II-lea de Bretagne, sub forma unei femei care ţine într-o mână o oglindă şi-n cealaltă un compas (n-are prea mare legătură sau poate are şi nu-mi dau eu seama, însă nu pot să nu mă gândesc, în context, la expresia englezească moral compass). Versiunea aceasta e un pic diferită de cea clasică în care un şarpe e în locul compasului, însă a fost foarte prizată în epocă. În toate variantele sale iconografice din secolele XV-XVI, Prudenţa (Phronesis în Etica nicomahică a lui Aristotel) apare scrutându-şi liniştită oglinda.
Obiect filmic privilegiat, oglinda are multiple reprezentări şi funcţionalităţi pe ecran. Aşa cum afirmă Christian Metz, autorul unei excepţionale taxonomii speculare şi speculative în acelaşi timp, „we could regard them as variants of the secondary screen, as they isolate a «view» inside the view, but their mode of action is different: they do not intercept the gaze or let it pass through, in the manner of a door or a blind, but they return it to the sender; they recast it. Once again this is a case of reflexivity (literally, on this occasion) as the spring of enunciation.”
Despre acest reflexivity e vorba în imaginile de mai sus. În deja ultrafaimosul cadru din The Apartment, multiplicat în diverse versiuni în tot felul de producţii, Jack Lemmon îşi redescoperă chipul în luciul mat al unei oglinzi fisurate. Dar nu oricum, ci în dublu exemplar, metaforă a ambivalenţei (dedublării) personajului său. „Întâlnirea” nu e un şoc în accepţiunea literală a termenului. Dacă priviţi cu atenţie, aerul celui ce se confruntă neaşteptat, pe nepusă masă, cu his inner self e mai degrabă distrat. Ceva de genul „ia uite cine mă dă în vileag”! Trebuie să admitem: avem aici o mostră de psihanaliză lacaniană de cea mai înaltă rezoluţie.
Al doilea cadru nu e un omagiu şi nici vreo replică pentru primul, cum s-ar putea crede. Tocmai pentru că nu e aşa ceva l-am şi ales. Mai mult, nici suprafaţa în care Steve Jobs (interpretat de Ashton Kutcher) îşi reflectă figura nu aparţine unei oglinzi, ci unui obiect-surogat (de oglindă şi nu numai): un iPod. Adică exact acel gadget, mă rog, unul dintre cele câteva, de care se leagă indisolubil numele său. Practic, graţie unui gest studiat şi îndelung exersat, autorul se întâlneşte cu el însuşi într-un puseu narcisiac specific indivizilor proteici, industrioşi.
Întâmplarea asta mi-a amintit de prinţul şi mai apoi efemerul împărat roman Otho (a domnit câteva luni, din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69), ironizat de Juvenal în scrierile sale deoarece atunci când comanda ridicarea drapelelor pentru luptă, se privea în oglindă. Pe lângă arme, din recuzita sa de război făcea parte şi oglinda. Juvenal avea şi alte obiecţii (sau le conexa cu o anume orientare sexuală a imperatorului), însă e un detaliu nesemnificativ în raport cu ce am discutat până acum.
Recapitulare şi concluzie (via Baltrušaitis, sursă pentru o parte din acest expozeu):
„Oricare i-ar fi forma şi menirea, oglinda este întotdeauna o minune în care realitatea şi iluzia se-nghesuie şi se confundă. Revelarea imaginii omului era primul său fapt. Revelaţie fizică şi morală, ea-i fascina pe filosofi. Socrate şi Seneca preconizau oglinda ca pe-un mijloc de cunoaştere. Oglinda e atributul Prudenţei şi încarnează Înţelepciunea. „Reflexiile” în gândire şi-n oglindă sunt desemnate prin acelaşi cuvânt.”
* Continuare sau dezvoltare a unui post anterior pe aceeaşi temă.