Direct de la Berlin (adică omul nici nu a apucat să ajungă acasă), unde le-a văzut, despre două filme premiate: Ilegitim (dir. Adrian Sitaru) - premiul C.I.C.A.E. (Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai/Confederația Internațională a Cinematografelor de Artă) şi Fuoccoamare (dir. Gianfranco Rossi) - Ursul de Aur. Ladies & gents, Virgil P. (care a mai scris aici şi despre The Wolfpack).
«Adrian Sitaru a făcut mai demult un film, Din dragoste cu cele mai bune intenții, despre un tip cuminte, care nu vrea să supere pe nimeni. A fost un film cuminte, care nu a supărat pe nimeni. Nu același lucru se poate spune despre Ilegitim, un film îndrăzneț, care se joacă cu regulile nescrise ale Noului val. Ar fi unul din modurile în care poate fi văzut/citit: o chestionare a dogmelor cinema-ului contemporan românesc.
În acest context, alegerea selecţionerilor de la Berlin de a-l plasa în Forum pare şi mai potrivită, aceasta fiind o secțiune axată pe filme cu un caracter pronunțat experimental. În treacăt fie spus, Ilegitim a avut parte de o sală plină și de o primire calduroasă din partea publicului, chiar dacă asta nu spune prea multe, Berlinala având în general un public generos.
La discuția de după premieră, Sitaru a dezvăluit că a vorbit cu actorii despre personajele lor cu mai bine de un an înainte de începerea filmării. Asta se vede în adâncimea personajelor și în modul diferit în care actorii au ales să și le însușească: de la Sașa, expansivă, sentimental-exhibiționistă, la Gilda, implicată într-un fir epic secundar de o elegantă subtilitate.
Altceva ce iese din tipar aici este dilema morală ca forță principală din spatele scenariului. E o situație rară în Noul val românesc, pregătit mai degrabă să prezinte alegerea implacabilă a compromisului moral. Două teme care duc imediat cu gândul la titluri de marcă din cinematografia recentă, incestul și avortul, cauzează dilemele. Teme grele, veți zice. Da, dar abordarea e nouă: nu există o singură alegere, scenariul nu trebuie constrâns de magnitudinea temei. Se poate și altfel, cam ăsta ar fi mesajul. Altfel decât ne-au obișnuit reprezentanţii Noului val.
Altceva ce iese din tipar aici este dilema morală ca forță principală din spatele scenariului. E o situație rară în Noul val românesc, pregătit mai degrabă să prezinte alegerea implacabilă a compromisului moral. Două teme care duc imediat cu gândul la titluri de marcă din cinematografia recentă, incestul și avortul, cauzează dilemele. Teme grele, veți zice. Da, dar abordarea e nouă: nu există o singură alegere, scenariul nu trebuie constrâns de magnitudinea temei. Se poate și altfel, cam ăsta ar fi mesajul. Altfel decât ne-au obișnuit reprezentanţii Noului val.
Și încă un act de curaj: la un moment dat există o ieșire ad litteram din realism. Deloc stângace, deloc forțată, pur și simplu naturală. Blink and you’ll miss it. Dacă o ratați, nu-i nimic, Ilegitim merită urmărit din nou.
Fuocoammare, focul din larg (cu sau fără f mare), este tragedia prin care trec refugiații încercând să traverseze Mediterana, ajungând la Lampedusa, pământul italian cel mai apropiat de Africa. Cu un astfel de subiect, un gând facil ar fi că Ursul de Aur primit are o motivație politică. Schema e simplă și încercată: alegi un subiect fierbinte și marșezi pe efectul de șoc. Într-adevăr, atunci când filmezi detaliile acestei tragedii, inevitabil există scene greu de urmărit. Dar intenția lui Rosi nu este de a șoca, ci de a face o legătură. O conexiune între noi, publicul european, și ceilalți, cei de pe vapoarele care trec Mediterana, care să îi transforme în ochii noștri din niște statistici în ceea ce sunt cu adevărat: oameni.
De aici şi paralela pe care filmul o face între viața liniștită a lampedusienilor (și relația lor clar definită cu marea, ca pescari și ca locuitori ai unei insule) și experiența traumatizantă a celor care traversează marea în condiții precare. Alt mod în care se face legătura e concentrarea pe poveștile individuale. Rosi are talentul de a le găsi, s-a văzut asta și în Sacro GRA: nigerieni care își cântă călătoria, o gravidă la ecograf (o scenă care dă senzația unui act reparatoriu, a unui bine fragil), o tânără care încearcă să-și stăpânească plânsul turnându-și apă în cap.
Nu sunt imaginile cele mai șocante din film, dar sunt puternice prin faptul că rămân cu tine. Puternică e și mărturia singurului doctor de pe insulă, un factotum sanitar care întâmpină vapoarele cu refugiați de mai bine de zece ani. Pentru el, experiența directă a ororii nu devine rutină. Lucru care ar trebui să fie valabil şi pentru noi, cei care vedem aceste orori mediat.
Fuocoammare, focul din larg (cu sau fără f mare), este tragedia prin care trec refugiații încercând să traverseze Mediterana, ajungând la Lampedusa, pământul italian cel mai apropiat de Africa. Cu un astfel de subiect, un gând facil ar fi că Ursul de Aur primit are o motivație politică. Schema e simplă și încercată: alegi un subiect fierbinte și marșezi pe efectul de șoc. Într-adevăr, atunci când filmezi detaliile acestei tragedii, inevitabil există scene greu de urmărit. Dar intenția lui Rosi nu este de a șoca, ci de a face o legătură. O conexiune între noi, publicul european, și ceilalți, cei de pe vapoarele care trec Mediterana, care să îi transforme în ochii noștri din niște statistici în ceea ce sunt cu adevărat: oameni.
De aici şi paralela pe care filmul o face între viața liniștită a lampedusienilor (și relația lor clar definită cu marea, ca pescari și ca locuitori ai unei insule) și experiența traumatizantă a celor care traversează marea în condiții precare. Alt mod în care se face legătura e concentrarea pe poveștile individuale. Rosi are talentul de a le găsi, s-a văzut asta și în Sacro GRA: nigerieni care își cântă călătoria, o gravidă la ecograf (o scenă care dă senzația unui act reparatoriu, a unui bine fragil), o tânără care încearcă să-și stăpânească plânsul turnându-și apă în cap.
Nu sunt imaginile cele mai șocante din film, dar sunt puternice prin faptul că rămân cu tine. Puternică e și mărturia singurului doctor de pe insulă, un factotum sanitar care întâmpină vapoarele cu refugiați de mai bine de zece ani. Pentru el, experiența directă a ororii nu devine rutină. Lucru care ar trebui să fie valabil şi pentru noi, cei care vedem aceste orori mediat.
»