"Four is what...?" (76) [The Wolfpack/2015]

Special guest post: Virgil P. feat. Corina M.G.

«

Se întâmplă rar să vezi un film care să nu te lase în pace mult timp după ce ai ieșit din sala de cinema. Scene al căror impact inițial a fost suficient de puternic se întorc nechemate, pentru a le retrăi, pentru a le lua la puricat sau pur și simplu pentru a te minuna de ele. Cel mai probabil, a găsi un astfel de film este dezideratul nedeclarat al oricărui cinefil înaintea oricărei proiecţii. Şansele sunt atât de mici încât nu conștientizezi gândul, dar speri. Sigur, resorturile care provoacă declicul sunt subiective (poate și de aceea, în revistele de cinema, răspunsurile la întrebările privind regizorii preferați sunt mai interesante decât topurile celor mai bune filme). Şi totuși există filme care au o capacitate aparte de a rămâne în mintea spectatorilor, independent de afinitățile cinematografice ale acestora. 

The Wolfpack (dir. Crystal Moselle) pare a fi și, după reacțiile inițiale, începe a fi un astfel de film în faţa căruia nu poți rămâne indiferent. În aparență, cauza ar putea fi rapid (și fals) identificată: e greu să rămâi de piatră văzând povestea reală a șase frați nevoiți să treacă prin copilărie și adolescență având un contact minim cu societatea, și asta ca urmare a deciziei părinților lor. Pare un subiect înfiorător, care ar putea stoarce ușor lacrimi, dacă cei șase frați Angulo (haita, dacă doriţi) ar fi prezentaţi drept victimele unor părinți duşi cu pluta, accentuându-le şi traumele pe deasupra. Ar fi fost la îndemână o astfel de opţiune.

Cu toate astea, filmul nu merge în direcția asta, deși istoria copilăriei lor este dezvăluită, fără ezitări, dar și fără insistențe. Și asta pentru că miza adevărată a documentarului este în prezent, în ceea ce îi reprezintă pe frații Angulo: imensa pasiune pentru film. Au crescut cu o colecție enormă de filme, au fost învățați de mici cu camera de filmat și repetă (reptoduc) între ei scene din filmele preferate. Având în vedere modul în care a curs copilăria lor, apropierea de film nu a fost o alegere, ci mai degrabă un dat, o inevitabilă alegere. Nu există un narator, vocea din spatele camerei de filmat se aude rar. Regizoarea augmentează povestea folosind cadre din arhiva video a familiei. Sunt scene din copilăria lor, filmate majoritar în același apartament şi sincronizate cu jocurile lor actuale. E aceeași bucurie emanată inocent, în ciuda închisorii de facto în care se află. Doar tatăl este ceva mai prezent în imaginile de arhivă. Pare în elementul său: un comandant sonat al unei mici armate de eremiţi dependenţi de filme. O dependenţă asumată ca atare, prezentată de Moselle ca atare. 

Privită din unghiul ei, istoria reală din spatele filmului este încântătoare. Te întâlnești, proaspăt absolvent de școală de film, cu șase personaje ieșite parcă dinr-un Reservoir Dogs, cu o viață la limita dintre realitate și ficţiune. Îi asculți, te fascinează, te primesc în casa lor, te lasă să îi filmezi. În plus mai au și o arhivă cu care le poți reconstrui trecutul din şi prin imagini. Candoarea și entuziasmulo lor sunt fascinante. Este aproape firesc să speculezi că regizoarea s-a regăsit pe ea însăși în acești tineri, a rezonat cu misiunea creatorului de film la început de carieră și a decis să o sărbătorească. 

The Wolfpack is a feast. Her feast.  [Virgil P.]

Mie mi s-a părut că filmul ăsta arată cum poate fi străpunsă cu blîndeţe graniţa dintre inside şi outside, chiar şi atunci cînd aceasta pare a fi bine delimitată şi sever controlată în sensul impermeabilităţii ei, al menţinerii captivităţii într-una sau alta din părţi. Blîndeţea revoltei acestor copii vine dintr-un inside frumos mobilat şi cultivat, din „adevărata înţelegere a lucrurilor”. Şi finalmente din iubire, care pe toate le iartă. Iar cînd toate acestea vin (şi) din şi prin... filme, cum e în acest „caz excepţional”, povestea devine frumoasă, entuziasmantă. Poate mai ales pentru cei care au notat în copilărie replici din filme (chiar dacă altele decît cele din Creme a la creme-ul acestor copii), au improvizat sau au confecţionat recuzită, reluînd, în casă sau în faţa blocului, scene care i-au marcat mai mult sau mai puţin. Sau, mai tîrziu, s-au întrebat în faţa altora „oare cum de nu le-am făcut noi?” 

Dar cîţi dintre aceştia, captivi ai magiei acestei lumi, au realizat la timp că filmele sînt adevărate, dar diferite totuşi de realitate? Sau cîţi au reţinut exact data şi ora la care, după o scenă nu neapărat din Batman, au simţit că a sosit momentul în care pot să spargă frontiera lumii magice care li se crease şi pe care şi-o creaseră, făcând o incursiune outside, chiar dacă, pentru început, în spatele unei măşti... Cîţi au avut şansa să-i dezarmeze (la figurat) pe cei care, încercînd cu violenţă să străpungă graniţa, de data asta din sens invers, sfîrşesc prin a fi felicitaţi pentru... recuzita lor şi why not, pentru lumea lor. 

Eu una, nu.  

Şi nici n-am dat pînă acum, pe stradă, peste unii care au avut. Şi poate ca şi din această cauză, n-am trecut înca, pe de-a-ntregul, frontiera. 

Poate că de asta mi-a plăcut mie The Wolfpack. [C.M.G.*]

 »

* am păstrat ortografia utilizată de autoare 

Nota bene: The Wolfpack a intrat în best of-urile pe 2015 ale Ioanei Diaconu şi Letiţiei.