Long post ahead, no spoilers though
Poate v-aţi născut alaltăieri sau poate doar aţi pierdut şirul (sunt totuşi 24 de ani de la debutul cu Reservoir Dogs). Nu-i bai! Tarantino e (şi) un bun contabil (doar e printre cei care au revoluţionat body counting-ul). Ţine el numărătoarea pentru voi:
Fireşte, nu e deloc egomaniac. E doar ego-dezlănţuit. Apropo: până să vedeţi cartonul ăsta, Tarantino livrează fix opt cadre. Nu ştiu dacă durata fiecăruia e de opt secunde. N-am numărat cu atâta acribie. Las plăcerea asta numerologilor de serviciu (înţeleg că sunt destui). Şi-apoi, implacabil ca o ghilotină, titlul:
Octografie, deci. Pun intended. Pe acorduri de Morricone, la prima colaborare directă cu Tarantino. Până acum, a folosit doar fragmente (unul din multele: Il tramonto în Kill Bill vol. 2) din coloane sonore legendare (The Good, the Bad and the Ugly). Soundtrack-ul de faţă e rezonabil, dar nu se califică mai departe.
Next e cadrul ăsta, relativ lung (vreo 3 minute), pe care curge genericul octografiat, pardon, ortografiat cu fonturi tipice western-urilor (în contrast evident cu cele din titlu, care se trag din comic book-uri, sursă accentuată inclusiv prin culorile tari: roşu, galben şi negru). Tot aici e promovat şi elementul tehnic, standard vintage de calitate care face diferenţa: Panavision Ultra 70, sistem din anii '60 care permite proiecţia pe 70 mm a filmelor trase pe peliculă de 65 mm cu lentile anamorfice. Ultima oară a fost utilizat în 1966 (în Khartoum). Motivaţia lui Tarantino (implicit a lui Robert Richardson, directorul său de imagine, de la Kill Bill încoace): augmentarea experienţei vizuale. La un format de 2.75:1, cel mai larg posibil, ar trebui să arate trăznet pe eran mare. Cum ar veni, one for the money, two for the (road)show.
Meet Major Marquis Warren (Samuel L. Jackson), primul odios introdus în scenă. Mai întâi filmat din spate, în mijlocul drumului şi-al ninsorii, făcând autostopul spre Red Rock. Are şi bagaj: trei cadavre. Trofee de vânătoare. După sfârşitul Războiului Civil, Major Warren, veteran unionist, s-a reprofilat în vânător de recompense. Diligenţa se opreşte, cut & prim-plan: You got room for one more? O.B., omul de pe capră (Michael Parks), l-ar lua, dar nu depinde de el, ci de tipul dinăuntru. A plătit pentru o cursă privată.
Respectiv bărbatul din stânga: John „Hangman” Ruth (Kurt Russell). Tot bounty hunter. Spre deosebire de concurenţă, el îşi transportă prizonierii în viaţă. Doamna din dreapta, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh), bandită venală şi lider de bandă, e cea mai recentă „cucerire”. John Ruth e un gentleman: în opinia sa, drumul ticăloşilor spre spânzurătoare e pavat cu principii juridice sănătoase. De unde şi porecla (aia din ghilimele). Important: numele lui Warren nu e scos din căciulă. Pentru cine nu ştie, Charles Marquis Warren e unul dintre regizorii cu ale cărui western-uri şi seriale tv (de mâna a şaptea) Tarantino a crescut. Hawks şi Ford au apărut mai târziu, în faza de cablare la clasici.
Stop & rewind: păduri, ninsoare, cai, o haltă neprevăzută, un drum lung înainte şi... Kurt Russell. Nu vă sună familiar? Bineeeee, iată un indiciu:
Suficient, cred! Practic primul capitol din The Hateful Eight poate fi asimilat cu o rescriere în imagini a faimosului poem Stopping by Woods on a Snowy Evening, pe care Tarantino l-a folosit şi-n Death Proof (ultima strofă, în special: The woods are lovely, dark and deep/But I have promises to keep/And miles to go before I sleep/And miles to go before I sleep). Titilaţie literară, nimic mai mult. Dă bine în context. La fel ca scrisoarea adresată de Lincoln maiorului Warren. Inspirată găselniţă (la fel ca oaia lui Swift, dacă înţelegeţi unde bat), care mi-a amintit de alta. Clasică în toate sensurile. Mai precis, ultima secvenţă din Bigger than Life de Nicholas Ray (1956).
Now enters Chris Mannix (Walton Goggins). Alt cetăţean blocat în omăt.
Sudist înveterat cu trecut dubios. Susţine
că e noul şerif din Red Rock. Altfel spus, la destinaţie, cucoana
cu gura spurcată (şi ochiul vânăt) din diligenţă ar trebui să încapă pe mâinile lui. Recunosc că m-am
gândit imediat la Manix, ţiganul căruia i se dă foc în Senatorul melcilor,
dar asta e o glumă pe care vă rog s-o luaţi cu beneficiu de inventar.
Aşa că oricât de alunecos pare insul, nu se face să fie abandonat în viscol. În
pokerul care e viaţa, el poate chiar e ceea ce pretinde a fi: noul şerif din Red Rock. „That'll be the day” va chicoti ceva mai încolo un alt odios, iar vorbele astea nu-s de chichi&michi. Vin direct de la John Wayne (în The Searchers).
Şi iată că deja avem 5 tovarăşi de călătorie (cu O.B., vizitiul, cu tot). Aproape din nimic Three Blind Mice (in the stagecoach) s-au făcut Five Little Pigs (in the blizzard)... Morţii nu-i punem la socoteală.
Acuma dacă vă aşteptaţi să povestesc tot filmul precum CTP (sau ca Titi din Enigma Otiliei), ghinion, nu mai dau nimic din casă, mă rog, prăvălie (Minnie's Haberdashery for that matter). Îmi permit, în schimb, să plasez noul lungmetraj tarantinian în categoria chamber movies, unul deghizat în (stufat de) western şi asortat cu salată de mantre gore din filmele de serie B din anii '70, etalon estetic în acest caz. Sau, dacă nu deranjează prea tare, un mix de Harold Pinter şi Sergio Leone cu inserţii din John Ford (încadraturile) şi John Carpenter (The Thing - în treacăt fie spus, rol memorabil pentru Russell). Plus ceva Agatha Christie ;)
Ionuţ zice că e un film politic. Nu-s de acord. The Hateful Eight e tot atât de politic pe cât era şi Death Proof. Sau Reservoir Dogs, cu care seamănă izbitor (conceptual şi în termeni de construcţie). Exploatarea anxietăţilor postbelice ale Americii din perioada Reconstruction nu are adâncime. E ca un tratament aplicat deliberat aiurea. Cam ca atunci când iei algocalmin pentru hernie de disc. Tarantino e ironic, da, asta da, dar discursul lui nu e politic. Ba, pe alocuri, lasă senzaţia că se autoparaodiază, chestie care tot de ironie ţine în fond.
La un alt nivel de lectură, aş putea zice că tot ce vedem e best of-ul unui artist care nu se mai poate reinventa (şi implicit, nu mai poate reinventa nimic indiferent cât de insistent ar stoarce arta în care a excelat, cea a colajului, în speţă). La limită, se poate vorbi de un păcat al prea multului: exces de dialoguri (nicăieri, nici măcar la Woody Allen, nu întâlnești o asemenea jubilație a flecărelii, a vorbăriei de dragul vorbăriei), exces de dialoguri şi hiperacțiune. Dozajul acestor inflamabile l-a făcut celebru, dar tot dozajul l-ar putea duce la plafonare.
Partea bună e că dialogurile încă funcţionează (poate singurele). Sunt un fel de logaritmi, chit că mai nimerit ar fi să spun logoritmi, având în vedere că rostul esenţial al replicilor scuipate de personaje este acela de a întreţine suspansul, de a-l ritma. L-aş numi logoritmul Ezekiel 25:17. Un mărunt asterisc: în accepţiunea sa ultrapersonală, Tarantino înţelege suspansul ca o formă de a ţine spectatorul în priză, de a-l pregăti pentru nepreţuitul moment în care o aortă, o căpăţână sau un proiectil hemo-vomitiv se transformă în aspersor.
Şi asta fiindcă lui Tarantino îi place să lucreze la scară mare. 1:1. E un cartograf care combină ca nimeni altul precizia cu aproximația. Rar te rătăcești cu o hartă întocmită de el (dacă se întâmplă, poate fi și vina ta). Inclusiv textul acesta e un fel de abatere de la traseu (în ton cu filmul). Dar ce se întâmplă când însuşi Marele Autor se rătăceşte în propria-i ştiinţă? The Hateful Eight poate fi un răspuns. Nu m-a impresionat cu aproape nimic, dar mi-a confirmat lucruri pe care le ştiam deja.
Stop & rewind: păduri, ninsoare, cai, o haltă neprevăzută, un drum lung înainte şi... Kurt Russell. Nu vă sună familiar? Bineeeee, iată un indiciu:
Suficient, cred! Practic primul capitol din The Hateful Eight poate fi asimilat cu o rescriere în imagini a faimosului poem Stopping by Woods on a Snowy Evening, pe care Tarantino l-a folosit şi-n Death Proof (ultima strofă, în special: The woods are lovely, dark and deep/But I have promises to keep/And miles to go before I sleep/And miles to go before I sleep). Titilaţie literară, nimic mai mult. Dă bine în context. La fel ca scrisoarea adresată de Lincoln maiorului Warren. Inspirată găselniţă (la fel ca oaia lui Swift, dacă înţelegeţi unde bat), care mi-a amintit de alta. Clasică în toate sensurile. Mai precis, ultima secvenţă din Bigger than Life de Nicholas Ray (1956).
Now enters Chris Mannix (Walton Goggins). Alt cetăţean blocat în omăt.
Şi iată că deja avem 5 tovarăşi de călătorie (cu O.B., vizitiul, cu tot). Aproape din nimic Three Blind Mice (in the stagecoach) s-au făcut Five Little Pigs (in the blizzard)... Morţii nu-i punem la socoteală.
Acuma dacă vă aşteptaţi să povestesc tot filmul precum CTP (sau ca Titi din Enigma Otiliei), ghinion, nu mai dau nimic din casă, mă rog, prăvălie (Minnie's Haberdashery for that matter). Îmi permit, în schimb, să plasez noul lungmetraj tarantinian în categoria chamber movies, unul deghizat în (stufat de) western şi asortat cu salată de mantre gore din filmele de serie B din anii '70, etalon estetic în acest caz. Sau, dacă nu deranjează prea tare, un mix de Harold Pinter şi Sergio Leone cu inserţii din John Ford (încadraturile) şi John Carpenter (The Thing - în treacăt fie spus, rol memorabil pentru Russell). Plus ceva Agatha Christie ;)
Ionuţ zice că e un film politic. Nu-s de acord. The Hateful Eight e tot atât de politic pe cât era şi Death Proof. Sau Reservoir Dogs, cu care seamănă izbitor (conceptual şi în termeni de construcţie). Exploatarea anxietăţilor postbelice ale Americii din perioada Reconstruction nu are adâncime. E ca un tratament aplicat deliberat aiurea. Cam ca atunci când iei algocalmin pentru hernie de disc. Tarantino e ironic, da, asta da, dar discursul lui nu e politic. Ba, pe alocuri, lasă senzaţia că se autoparaodiază, chestie care tot de ironie ţine în fond.
La un alt nivel de lectură, aş putea zice că tot ce vedem e best of-ul unui artist care nu se mai poate reinventa (şi implicit, nu mai poate reinventa nimic indiferent cât de insistent ar stoarce arta în care a excelat, cea a colajului, în speţă). La limită, se poate vorbi de un păcat al prea multului: exces de dialoguri (nicăieri, nici măcar la Woody Allen, nu întâlnești o asemenea jubilație a flecărelii, a vorbăriei de dragul vorbăriei), exces de dialoguri şi hiperacțiune. Dozajul acestor inflamabile l-a făcut celebru, dar tot dozajul l-ar putea duce la plafonare.
Partea bună e că dialogurile încă funcţionează (poate singurele). Sunt un fel de logaritmi, chit că mai nimerit ar fi să spun logoritmi, având în vedere că rostul esenţial al replicilor scuipate de personaje este acela de a întreţine suspansul, de a-l ritma. L-aş numi logoritmul Ezekiel 25:17. Un mărunt asterisc: în accepţiunea sa ultrapersonală, Tarantino înţelege suspansul ca o formă de a ţine spectatorul în priză, de a-l pregăti pentru nepreţuitul moment în care o aortă, o căpăţână sau un proiectil hemo-vomitiv se transformă în aspersor.
Şi asta fiindcă lui Tarantino îi place să lucreze la scară mare. 1:1. E un cartograf care combină ca nimeni altul precizia cu aproximația. Rar te rătăcești cu o hartă întocmită de el (dacă se întâmplă, poate fi și vina ta). Inclusiv textul acesta e un fel de abatere de la traseu (în ton cu filmul). Dar ce se întâmplă când însuşi Marele Autor se rătăceşte în propria-i ştiinţă? The Hateful Eight poate fi un răspuns. Nu m-a impresionat cu aproape nimic, dar mi-a confirmat lucruri pe care le ştiam deja.
And There Were None...
P.S.: Dacă v-aţi gândit că o să bat monedă pe temele incorecte politic din The Hateful Eight, mereu aceleaşi (violenţă, misoginism, rasism etc.), îmi pare rău, nu se va întâmpla. După opt filme (sau nouă, în funcţie de cine le numără) în care a făcut harcea-parcea toate sensibilităţile şi prejudecăţile publicului, eu nu-l mai pot lua în serios pe Tarantino. Mă raportez la ce face ca la un divertisment superior, chiar dacă în alchimia acestuia intră elemente (sub)culturale cu o reputaţie îndoielnică.