Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)
Screenshots from Réalité (dir. Quentin Dupieux/2014)
Întâmplător două dintre filmele incluse în Crème de la crème sunt puse în mişcare, mă rog, poveştile din ele, de găsirea unei casete video. Pe o insulă pustie, într-o peşteră, în urma unui fel de scavenger hunt în primul, respectiv în intestinele unui porc mistreţ, în al doilea (deşi în cazul ăsta mai corect spus ar fi văzută, fiindcă singura care o vede - şi mai apoi o recuperează dintr-un tomberon - e o fetiţă, adulţii din casă, părinţii ei adică, încercând s-o convingă că în burta unui animal nu poate ajunge un astfel de obiect).
Clever device? Fără nici o îndoială. Dar nu ca în Caché-ul lui Haneke ori ca în Calendar-ul lui Egoyan, unde caseta e un corelativ obiectiv, ci mai degrabă ca în Lost Highway, unde apariţia ei va declanşa şi împinge stihiile interioare ale protagonistului (Bill Pullman) într-o adevarată spirală a morţii, grevată (sau agravată) inevitabil de absurdul ce se acumulează progresiv. Dacă universurile alternative (paralele) create de Dupieux în toate filmele sale au o pronunţată şi inebranlabilă a[l]ură lynchiană, vizibilă de altfel şi în Réalité, spaţiul din lungmetrajul lui Zellner e ceva mai prozaic, un accesoriu al alienării personajului principal. Totuşi, dacă ar fi să aleg şi-un film de Haneke pentru comparaţie atunci la Benny's Video m-aş opri, mai ales că, de dragul simetriei, voluntare sau nu (asta trebuie s-o lămurească regizorul), avem un episod oarecum similar: măcelărirea unui porc.
Funny Games? Poate... Însă nu mă pot abţine să nu merg mai departe cu ele, plecând chiar de la un astfel de joc, de cuvinte de astă dată, făcut de alş în comentariul la vigneta dedicată lui Haneke. Zice el acolo o chestie foarte faină, mai exact lansează sintagma bunny games în asociere cu producţiile cineastului austriac. Bunny games, deci? Păi de ce să le mai aşteptăm de la H. când le avem aici, la maxima îndemână. E drept că în Kumiko... urecheatul e viu, fiind singura formă de viaţă pe care protagonista o acceptă în jurul ei, în vreme ce dincolo e împăiat. Cum nu-mi place să desfac simbolurile în patru mă opresc fix aici, fără alte comentarii.
Clever device? Fără nici o îndoială. Dar nu ca în Caché-ul lui Haneke ori ca în Calendar-ul lui Egoyan, unde caseta e un corelativ obiectiv, ci mai degrabă ca în Lost Highway, unde apariţia ei va declanşa şi împinge stihiile interioare ale protagonistului (Bill Pullman) într-o adevarată spirală a morţii, grevată (sau agravată) inevitabil de absurdul ce se acumulează progresiv. Dacă universurile alternative (paralele) create de Dupieux în toate filmele sale au o pronunţată şi inebranlabilă a[l]ură lynchiană, vizibilă de altfel şi în Réalité, spaţiul din lungmetrajul lui Zellner e ceva mai prozaic, un accesoriu al alienării personajului principal. Totuşi, dacă ar fi să aleg şi-un film de Haneke pentru comparaţie atunci la Benny's Video m-aş opri, mai ales că, de dragul simetriei, voluntare sau nu (asta trebuie s-o lămurească regizorul), avem un episod oarecum similar: măcelărirea unui porc.
Funny Games? Poate... Însă nu mă pot abţine să nu merg mai departe cu ele, plecând chiar de la un astfel de joc, de cuvinte de astă dată, făcut de alş în comentariul la vigneta dedicată lui Haneke. Zice el acolo o chestie foarte faină, mai exact lansează sintagma bunny games în asociere cu producţiile cineastului austriac. Bunny games, deci? Păi de ce să le mai aşteptăm de la H. când le avem aici, la maxima îndemână. E drept că în Kumiko... urecheatul e viu, fiind singura formă de viaţă pe care protagonista o acceptă în jurul ei, în vreme ce dincolo e împăiat. Cum nu-mi place să desfac simbolurile în patru mă opresc fix aici, fără alte comentarii.
Screenshots from Kumiko, the Treasure Hunter (dir. David Zellner/2014)
Screenshots from Réalité (dir. Quentin Dupieux/2014)