Post-premieră Crème de la crème: Best of 2015 [special guest post by Letiţia]

E complicat să prefaţezi un text precum cel de mai jos. Poate şi pentru că nu e un simplu top. Sau nu un top în sensul consacrat al termenului. Ori poate pentru că nu mă pricep să scriu la fel de frumos ca alţii. Mai ales când au febră. Măcar din când în când febra pare că-i bună. Ajută. Ţineţi febra în cutie? Oare acum am eu febră sau doar am pierdut şirul ideilor? Care idei? Aţi înţeles? Probabil că nu. Ok, mai bine citiţi minunatul text/top febrigen scris/alcătuit de Letiţia şi urmaţi-i exemplul. Cu sau fără diacritice. Cu sau fără febră.

«

draga c., 

anul asta am decis sa fac un top. este mai mult un top cu fir rosu decat un top cu clasament. 

fii atent, sunt serioasa. 

firul rosu este, in diferite grade, modul in care noi, oamenii, suntem condusi de o doamna grasa care nu exista si anume societatea si felul in care, in repetate randuri si moduri, ne prabusim in noi insine sau in afara, pentru ca cerintele pe care incercam sa le indeplinim (pe care toti din jur par sa le urmeze si unii par chiar sa reuseasca) nu sunt sustenabile pentru natura umana. pentru conditia umana. ci doar pentru conditionarea umana. si pentru mine, ca doar exercitiul asta e personal, anul asta a fost plin de multe descoperiri in directia asta. asa ca mi-­au (a)parut evidente personajele care au executat un salt in sau din zona asta. 

martin, de exemplu. protagonistul din mot naturen (out of nature, r. ole giæver) este tipul prins fara voia lui intre rotitele sistemului (si nu folosesc termenul subversiv!), genul care porneste lin, probabil cu idealuri si entuziasm, si se trezeste la un moment dat ca joaca un rol departe de el­-el ­ si atunci se prabuseste lumea asta fals construita. pe parcursul intregului film monologul gandurilor lui dubleaza aproape fiecare actiune pe care o intreprinde, subliniind contradictoriul ridicol - ­ nu e in armonie cu nimic din ce face in viata de zi cu zi, de la serviciu, prieteni, familie. m­-a revitalizat cu umor si acuitate vizavi de cat de ridicol e felul in care incercam sa ne conformam unei realitati artificiale, construite, deseori impotriva simturilor proprii. 

comediantul din entertainment (r. rick alverson) e trist. glumele lui sunt grosolane sau pur si simplu ne­amuzante. nu rad, dar ma bucur ca isi duce personajul (tipul cu par slinos si voce sparta) tot mai si tot mai departe de asteptarile publicului. comediantul asta e total anti­-erou­-anti­-comediant, dar intr­-un fel mi se pare ca e tot mai aproape de cine e cu adevarat. greu digerabil pe masura ce am fost in lumea lui, dar bun la gust, la rumegatul de apoi. lumea e pe dos: nimeni nu vorbeste serios, dar toti se iau atat de in serios!

in i smile back, laney (sarah silverman) poate ca zambeste, dar e un zambet frustrat si trist. in aceeasi zona ca martin, a personajului care le are pe toate, soţ okish, doi copii, casa mare in suburbii si totusi e depresiva si auto­distructiva. extrema la care o duce ea e atat de ascuns­-prezenta in viata reala ca tabloul aferent devine luare aminte, iar filmul in sine se transforma in film educational.

youth!, desi mult mai jovial, e un film despre frici si frustrari viitoare, deci care nu exista, aduse in prezent, despre nimicuri cadentate si recitate, despre seriozitatea superficiala care inunda universul comun al unor oameni care se cunosc dar nu prea, care sunt impreuna zilnic, fiecare pentru el. pentru mine, este un film despre pieptanarea esentialului din claia de complezenta si joc actoricesc din vietile mondene. (just loved this part!, s.m.) „men, artists, animals, plants. we’re all just extras”: youth e parca facut de un sorrentino imbibat in fellini altoit cu ulrich seidl. fiecare cadru o metafora, fara prea mare legatura intre ele, la fel ca locatarii din hotel unul fata de celalat, cu un amalgam de personaje care mai de care considerandu­-se istet, umpic, mi se pare mie, in stilul personajului din la grande blellezza. 

pe cat de alocuri absurd pare youth, the lobster, insa, este definitiv absurd. si pe cat de absurd este, pe atat de incredibil de asemanator cu viata reala, la nivelul asta de ridicol si forme fara fond vizavi de interactiuni sociale in domeniul romantic. 

wolfpack e preferatul absolut - 6 pusti se uita prea mult la filme #movieplotsexplainedbadly - sau un documentar fantasmagoric despre o familie din new york cu sapte copii (6 baieti si o fata) crescuti totalmente „in captivitate”. rezultatul nu e o haita de copii­-lup inadaptati, ci un grup de 6 baieti tineri spre adolescenti, care si­-au exersat din plin talentele. inteligenti, amuzanti si aparent foarte capabili sa navigheze in lumea din afara. cel putin din ce vedem noi. povestea e frumoasa si trista, are sens si nu, e o solutie imperfecta (sau o pseudo­solutie perfecta) la haosul din lume. 

pentru ca mi­-e simpatic, am mai pus pe lista double­whammie­-ul lui noah b. de anul asta, mistress america (un film dragut pentru fanii lui care sunt si fanii ei) si while we’re young care e presarat de adevaruri serioase dar cumva foarte light, ca un episod sidetrack­-uit din girls. 

draga c., 

(deloc inter­relationat)

am scris cu febra si ma bucur ca existi. si ca avem dialogul asta. imi place tare mult. o sa-­l pastrez!

p.s. si ca sa ma conformez si sa fie 10 filme, numar fatidic pentru topuri, am pus si doua dezamagiri cinematografice: 

numero 1: aloft, filmul cu jennifer connelly si cillian murphy, atat de plictisitor ca i­-am si uitat titlul pana sa scriu aici. daca nu incerc sa il deslusesc, atunci poate fi vizionat ca un film simplu, un program despre articole de tricot. frumos lucrat. pardon, frumos lucrate.

numero 2: cand s­-a terminat everything will be fine (r. wim wenders) m­-am gandit asa: how can a guy who made a film where someone takes a real live shit (im lauf der zeit) make such crap? si atat.

p.p.s.: am uitat sa zic de iris si cat de mult mi-a placut iris. intr-un fel personajul (adica omul, ca e documentar), care e cel mai normal la cap dintre toate de pe lista asta, in ciuda faptului ca apartamentul in care locuieste arata ca locuinta ideala in viziunea unui copil destul de mic. si in ciuda hiperbolicei colectii de detoate, dar mai ales a celor mai fantastice si minunate textile, are luciditatea sa zica de-adevaratelea: „we don’t own anything in this world, we’re just renting.” iris nu e fashion icon, e ea insasi. norocul ei. 

»