Screenshot from Requiem for a Dream (dir. Darren Aronofsky/2000)
Cu o voce aproape gâtuită de lacrimi, pe care în două rânduri e cât pe-aci s-o scape de sub control, o auzim pe Marion (Jennifer Connelly): „Harry... Can you come today?” Reuşeşte s-o ţină în frâu, fiindcă vrea ca rugămintea să rămână limpede şi demnă, dar acolo, la you, e un moment de cumpănă, un vibrato abia perceptibil. Replierea va fi rapidă şi necesară: la capătul celălat al firului, Harry (Jared Leto) pare şi el destul de răvăşit.
E punctul final de inflexiune, climaxul - calm şi sfâşietor, totodată - al celei mai complexe şi incandescente partituri din tot filmul, semnată de o actriţă care n-a reuşit mai apoi atingă acest nivel, deşi a fost recompensată cu un Oscar pentru rol secundar în A Beautiful Mind. Din motive ce-mi scapă, a fost atât de fără imaginaţie distribuită în toţi anii ăştia (mă gândesc la rolurile de soţie năpăstuită din sus-numitul A Beautiful Mind, Little Children sau Reservation Road), împinsă cumva, în ciuda potenţialului de netăgăduit, să recicleze cele mai puţin ofertante părţi din evoluţiile precedente. În fine...
Mi se întâmplă frecvent să-mi aduc aminte replica asta, pe care o leg invariabil de un detaliu minuscul prezent în imagine: manşeta jerseului acoperindu-i un sfert din mâna în care ţine cărămida aia de telefon. E acolo, în acel amănunt metonimic, amestec de neglijenţă vestimentară şi fragilitate emoţională, semnul vizibil al tulburării în care se află. Cadrul îi redă perfect starea interioară fără să-i altereze din frumuseţea chipului, luminat dinăuntru cum ar veni, spre deosebire de chipul lui Harry, schimonosit, lovit intermitent din exterior de o lumină isterică, verde-gălbuie. E drept, montajul nu e subtil deloc în cazul de faţă, dar cui îi pasă? Gândurile tale sunt în altă parte. Aproape că-ţi doreşti alături de ea ca Harry să vină. Azi.
Câteva clipe mai târziu, o lacrimă îşi va croi drum pe obrazul drept, însă nu mai contează. Catharsisul s-a consumat deja.
E punctul final de inflexiune, climaxul - calm şi sfâşietor, totodată - al celei mai complexe şi incandescente partituri din tot filmul, semnată de o actriţă care n-a reuşit mai apoi atingă acest nivel, deşi a fost recompensată cu un Oscar pentru rol secundar în A Beautiful Mind. Din motive ce-mi scapă, a fost atât de fără imaginaţie distribuită în toţi anii ăştia (mă gândesc la rolurile de soţie năpăstuită din sus-numitul A Beautiful Mind, Little Children sau Reservation Road), împinsă cumva, în ciuda potenţialului de netăgăduit, să recicleze cele mai puţin ofertante părţi din evoluţiile precedente. În fine...
Mi se întâmplă frecvent să-mi aduc aminte replica asta, pe care o leg invariabil de un detaliu minuscul prezent în imagine: manşeta jerseului acoperindu-i un sfert din mâna în care ţine cărămida aia de telefon. E acolo, în acel amănunt metonimic, amestec de neglijenţă vestimentară şi fragilitate emoţională, semnul vizibil al tulburării în care se află. Cadrul îi redă perfect starea interioară fără să-i altereze din frumuseţea chipului, luminat dinăuntru cum ar veni, spre deosebire de chipul lui Harry, schimonosit, lovit intermitent din exterior de o lumină isterică, verde-gălbuie. E drept, montajul nu e subtil deloc în cazul de faţă, dar cui îi pasă? Gândurile tale sunt în altă parte. Aproape că-ţi doreşti alături de ea ca Harry să vină. Azi.
Câteva clipe mai târziu, o lacrimă îşi va croi drum pe obrazul drept, însă nu mai contează. Catharsisul s-a consumat deja.
Bonus: