Avanpremieră Crème de la crème: Best of 2015 [special guest post by Ioana Diaconu]

No charts, no glory, no hero in the sky...
(un soi de motto-parafrază pentru tot ce va fi pe-aici în următoarele zile)

Dragilor,

Şmecheria cu topurile/retrospectivele cinematografice de sfârşit de an seamănă cu cea de la concerte: dacă nu ai un deschizător ca lumea, un om care să seteze nivelul de la bun început şi să ţină în priză ceea ce trebuie ţinut în priză, mai bine nu te apuci. Sentimentul meu e că am ales cel mai potrivit deschizător de show. Daţi-mi, prin urmare, voie vă să v-o prezint pe Ioana. 

Ioana Diaconu. Works at MUBI. Asta zice fb-ul despre ea (detalii găsiţi pe Ziarul Metropolis, căruia i-a acordat recent un interviu). Mai zice şi altele reţeaua (a)socială. Studied at Goldsmiths, University of London, de exemplu. Vi se pare lucru de şagă? Mie nu! Drept e că home town-ul nu ni-l dezvăluie, trebuie s-o întreb(ăm) pentru a-l afla, însă n-am de gând să fac asta. De ce? Foarte simplu: pentru că - şi nu exagerez cu nimic - home town-ul Ioanei, pentru prima oară contributor aici (mulţumesc!), e chiar cinema-ul. Nu sala, că altfel nu foloseam cratima, ci arta în sine. Am invitat-o, deci, să îmi şi să vă spună care-s filmele din 2015 pe care le-ar pune deoparte, într-un top sau listă sau ceva de genul. A fost de acord.  Ca s-o citez, „nu le-am mai numerotat, cred că pot fi luate ca atare în ordinea asta.”

Cu alte cuvinte, puteţi citi enumerarea de mai jos şi-n ordine inversă. Aidoma unui palindrom. Cu sau fără Todd (Solondz sau Haynes) în minte. 

«

The Lobster

O distopie care încă o dată se apropie îngrijorător de mult de realitatea imediată, cu umor, cinism şi un strop de înţelegere pentru viciile naturii umane. Şi pentru că este un studiu suprarealist asupra alienării, a normelor sociale în care nu te încadrezi nicicum, oricâte tabere ai schimba. 

Mia Madre 

Inadecvare într-o cheie mult mai subtilă, printr-un personaj care este mereu puţin desincronizat. Întâmplător, Margherita mi s-a părut unul dintre cele mai verosimile personaje de anul acesta, unul de care ajungi să te ataşezi si să îi ierţi defectele pentru că este mult prea uman. Hipersensibilitate contrabalansată de personajul lui John Turturro, un insert comico-grotesc într-o dramă atât de personală, care totuşi funcţionează de minune în discursul legat de constructul ficţiune vs. realitate.

Mustang 

Sinuciderea fecioarelor revisited, de data aceasta într-o Turcie rurală în care înflorirea adolescentină a cinci surori le face să cadă pradă normelor conservatoare ale familiei şi împrejurimilor. Aici, însă, sinuciderea nu mai este răspunsul universal, fiecare trebuind să îşi negocieze limitele şi libertatea în propriul fel, ceea ce duce la un deznodământ cu totul diferit pentru fiecare dintre ele, trecând de la un grup omogen la personaje individuale.

The Wolfpack

Încă un exemplu de adolescenţi ţinuţi sub cheie, de data aceasta din unghi documentar, în New York-ul anilor 2000, când un tată hotărăşte să îşi menţină familia la adăpost de tot răul de afară, limitându-i lumea la interiorul unui apartament de bloc. Familia, de altfel numeroasă, ajunge să capete dimensiunile şi conotaţiile unui cult, din care cei şase fraţi evadează treptat la adolescenţă. Dincolo de sentimentul că este ceva complet greşit aici, nu poţi să nu fii fascinat de lumea interioară a acestor copii, alimentată numai şi numai cu ficţiune, până când filmele au ajuns să ia locul vieţii reale.

Arabian Nights 1&2*

O satiră politică în care se face uz de realism magic, intervenţii teatrale, retorică, reportaje jurnalistice şi legendă nu poate să nu meargă la ţintă. Pornind de la structura celor 1000 şi una de nopţi, Miguel Gomes plasează filmul în realitatea politică şi economică a zilelor noastre, împletind cu fantezie o serie de poveşti care reflectă impactul crizei actuale asupra locuitorilor Portugaliei.
* Volumul 3 nu l-am mai prins la Les Films..., îl aştept cuminte în 2016

A Girl Walks Home Alone at Night

Pentru că este un western iranian neo-noir cu vampiri şi o notă de feminism. Şi o poveste cu supereroi, aş adăuga, dacă mai este loc: una mai downtempo, în care eroina devine antierou cât ai clipi - acum te cucereşte cu ochi de căprioară şi în secunda doi îţi îngheaţă sângele în vine. Asta dacă eşti din tagma proxeneţilor, însă ca spectator de cele mai multe ori doar fascinează. La cât mai multe supereroine ca asta, zic.

Victoria 

Povestea unei nopţi de beţie berlineză în care lucrurile scapă de sub control. Un film turnat dintr-o singură dublă, care te face părtaş la o noapte de euforie, haos şi groază, până la disperare pură. Şi prin natura filmării, te ia de mână şi te trage în universul lui, devenind fie că vrei sau nu complicele acestui grup tragic, care îţi oferă în două ore destulă adrenalină cât pentru un an întreg de filme.

Mad Max Fury Road

Vorbind de adrenalină pură, nu poate să lipsească Mad Max - o frenezie care te ţine cu sufletul la gură într-o urmărire până la capătul lumii şi înapoi. În ceea ce se dovedeşte a fi o producţie de proporţii pantagruelice, această lume alimentată de benzină şi testosteron trece printr-o cutremurare capitală, întorcându-se înspre matriarhat ca o posibilă speranţă de mântuire.

Le nouveau testament/Brand New Testament

În faţa unei lumi cu susul în jos, van Dormael pleacă în căutarea unei explicaţii chiar la uşa Domnului, pe care îl găsim într-un apartament din Bruxelles, locuind cu soţia şi fiica sa, cărora le face viaţa un calvar. Şi nu numai lor. De aici începe o aventură delicioasă a Ei, fiica cea mică a Domnului, care porneşte într-o misiune de mântuire a pământului, ajutată de apostoli aleşi aleator şi de o credinţă în tot binele din lume.

Carol

New York-ul anilor '50 în toată splendoarea nuanţelor şi a texturilor, precum şi a limitărilor sale, devine scena unei poveşti pe cât de mocnite, pe atât de scandaloase. Cu cât este mai temperat filmul, cu atât cresc anticiparea şi apropierea faţă de tumultul interior al personajelor. Un film ca un preludiu. Plus Cate Blanchett.

»