Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

sâmbătă, 14 iulie 2012

Chix -Twix(t)

Când Scorsese o dă în bară rămân liniştit pe scaun până la sfârşit. Oricât de tare ar lovi stâlpul (sau transversala) în tentativa de a se apropia de David Lynch, rateul are stil şi substanţă ambele derivând dintr-o tehnică pe care Marty e stăpân şi în cea mai ceţoasă noapte a inspiraţiei sale.

Când Oliver Stone (trebuia să-i spun tot numele fiindcă riscam să confuzez lumea) o comite şi el animat de aceeaşi motivaţie (vezi U-Turn, un Lost Highway wannabe) mă consolez cu satisfacţii migone, gen Jennifer Lopez, a cărei prezenţă dogoritoare ţine loc de (aproape) orice.


În schimb, când Francis Ford Coppola, care n-a mai reuşit să livreze nimic notabil de pe vremea când Winona Ryder era fecioară în Dracula, desantează cu tot arsenalul (rudimentar şi tezist) în regatul unde Lynch e lider absolut rezultatul e lamentabil.  

Twixt, căci despre el vorbesc, e ultima sa ispravă şi arată în cel mai bun caz ca un episod mai lung din Twin Peaks asamblat cu oareşce meşteşug de un fan entuziast care ştie pe de rost tot serialul, dar a citit şi niscai Poe sau Baudelaire. Din care motiv îl şi introduce pe primul în povestea-i delabrată, în interludii declinate într-o nuanţă dubioasă de alb-negru cu intarsii cromatice, nu de alta da' să ne fie limpede care-i diferenţa dintre oniric şi real. Impresia de rip-off e atât de pregnant-agresivă încât zădărniceşte orice discuţie serioasă.


Să nu uit: îmi pare rău pentru Mălaimare jr., dar  unghiurile de filmare şi gimmick-urile la care recurge (inclusiv tatonarea 3D-ului) nu au nimic de-a face cu subtilitatea. Sunt cel mult diversiuni care încearcă să abată atenţia de la o intrigă în care mai la tot pasul cad pere mălăieţe în gura unui personaj abulic, scriitor cu veleităţi de detectiv. Care nu e tocmai nătăfleţ, dar arată ca unul, aşa dolofan şi încurcă-lume cum îl portretizează Val Kilmer.


Dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte facil, în ton cu filmul, fireşte, Kilmer nu mai e deloc pe val. Prestaţia sa e pasabilă, în safe mode, cu foarte rare ruperi de ritm care aduc aminte de rolurile de odinioară. Oricum, problema lui nu e lipsa talentului sau a implicării, ci lipsa unui nutriţionist!

Bref: Coppola a declarat că ideea de a face Twixt, chipurile un mindfuck movie, i-a venit în somn. Ei bine, visul său transpus cinematografic într-un mod atât de simplist, chit că se vrea fix pe dos, îndeplineşte toate premisele unui coşmar pentru publicul obişnuit cu alte standarde.