Şi aici e aproape totul, în această ceaşcă de cafea. De pildă, de aici îşi extrage Jarmusch filonul ideatic pe care l-a transpus în The Limits of Control unde personajul central face tot ce-i stă în putinţă pentru a vorbi cât mai puţin, conştient fiind că tot ce trebuia spus s-a spus cu mult înainte. Tăcerea sa, pe deplin şi senin asumată, e spartă din când în când de nişte formulări repetate cvasimecanic („two espressos in separate cups”) pe care le-am putea considera un fel de mantre tranzacţionale, „cuvinte de acces” (temporar) spre o lume din care a evadat. Sau, cu vorbele lui Wittgenstein, „the limits of language are the limits of the world”, pe care Godard îl citează prin ricoşeu pornind de la Roland Barthes, omniprezent în literă şi spirit în acest 2 ou 3 choses que je sais d’elle (1967) din care am extras monologul de azi.
Tot în această ceaşcă de cafea mi s-a părut că zăresc nişte imagini prezente la o altă scară în varianta de geneză propusă de Malick în The Tree of Life. Mă refer la acele vârtejuri care aleargă, se împrăştie sau se despletesc sub imperiul hazardului organizator pentru a se regrupa în cele din urmă, centripet, în ceea ce pare a fi o efigie stilizată a universului.
P.S.: Îmi permit să vă sugerez să urmăriţi discursul de la 1:46 încolo (mai ales). Cu plaivazul în mână!
Tot în această ceaşcă de cafea mi s-a părut că zăresc nişte imagini prezente la o altă scară în varianta de geneză propusă de Malick în The Tree of Life. Mă refer la acele vârtejuri care aleargă, se împrăştie sau se despletesc sub imperiul hazardului organizator pentru a se regrupa în cele din urmă, centripet, în ceea ce pare a fi o efigie stilizată a universului.
P.S.: Îmi permit să vă sugerez să urmăriţi discursul de la 1:46 încolo (mai ales). Cu plaivazul în mână!