Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 15 iulie 2012

„Those tulips are gorgeous”


Ca orice regizor preocupat de amănunte până-ntr-acolo încât meticulozitatea poate trece manie, Roman Polanski nu lasă nimic la voia întâmplării. Să luăm, de pildă, acest splendid buchet de lalele galbene, omniprezent în Carnage. Apare cam în 80% din cadre şi, dacă îmi amintesc bine, nici măcar o dată out of focus. La o astfel de frecvenţă mai că ar fi trebuit creditat pe generic. Plasarea lui atât de in media res, martor-cheie, deşi mut, al unui conflict ce creşte mocnit, e mai mult decât un artificiu... de culoare (de altfel, în botanică există conceptul de plantă-martor nu cu mult diferit de ceea ce avem aici). 

Practic, lalelele acestea (aduse direct din Olanda, ne informează doct doamna Longstreet, gazda noastră şi a soţilor Cowan) au o funcţie dramatică foarte clar articulată: mediază foxtrotul ipocriziilor în care cei patru protagonişti îşi camuflează dispreţul reciproc. Păstrând proporţiile, au acelaşi rol pe care-l are bazinul de liniştire al unui reactor nuclear. În aceeaşi măsură, prezenţa lor e şi un semnalizator de intimitate, cod pe care cuplul-oaspete îl descifrează ca atare şi îl respectă până spre final, când tensiunile acumulate izbucnesc într-un climax construit tocmai pe spatele (pot zice aşa?) acestor flori.


Tot văzându-le şi revăzându-le, n-am putut să nu mă gândesc la araucaria de care Harry Haller îşi agaţă privirea şi nevrozele în Lupul de stepă de Hesse. Zice el, iar vorbele sale funcţionează şi în Carnage, că acea plantă şi spaţiul (atenţie, exterior!) bine întreţinut şi plăcut mirositor în care e aşezată „reprezintă în mic, la modul superlativ, curăţenia burgheză, grija şi pedanteria, datoria îndeplinită şi devotamentul. Nu ştiu cine locuieşte aici, dar sînt sigur ca îndărătul acestei uşi cu geam se află paradisul curăţeniei şi al obiceiurilor burgheze ostile prafului, paradisul ordinii şi al pasiunii pentru tabieturi şi îndatoriri, pasiune care te umple de spaimă, dar care totodată te şi înduioşează.” Şi exact astea sunt sentimentele care te încearcă după ce-o vezi pe „rupta din soare” doamnă Longstreet cum rearanjează la dungă, pe furiş, unul din albumele de artă de care doamna Cowan se arătase interesată doar pentru a continua inerţial o conversaţie de care nici una nu avea/are chef. Mai mult, imediat după ce restabileşte poziţia iniţială a volumului, îl mai şi şterge de eventualele pete lăsate de degetele celei care l-a răsfoit!