Trouble With the Curve nu e un film de Clint Eastwood, dar arată fix ca un film de Clint Eastwood. Asta şi poate fiindcă matusalemicul cineast american deţine rolul principal. Sau poate pentru că autorul, Robert Lorenz, aflat la debut, a stat mai mult decât era cazul în umbra maestrului (i-a fost asistent de regie) şi a preluat exact ce nu trebuia: maniheismul chaplinian dus până la consecinţa sa ultimă - artrita creativă. Filmul, slăbuţ şi plin de clişee (de la clasicul conflict tată-fiică până la reconcilierea ciufutului/singuraticului erou cu viaţa şi lumea din jur, toate stereotipurile sunt cu sârg bifate), îmi pare a fi şi o formă de opresiune artistică: Eastwood îşi copleşeşte/complexează în aşa hal discipolul (ca să nu spun castrează), încât creditarea acestuia ca regizor ar putea fi înţeleasă ca o favoare făcută nefericitului învăţăcel. E o tehnică demnă de artele marţiale prin care Eastwood confiscă literalmente regia, deşi aici fişa postului său era alta.
Simplificând niţel lucrurile în interesul lecturii, Trouble With the Curve se deplasează în direcţia din care vine Moneyball. Dacă acolo aveam un manager orientat (mai ales din raţiuni financiare) către introducerea tehnologiei într-un sport (baseball-ul) în care empirismul e monedă forte, aici avem un scouter căpos, pensionabil, care nu dă doi bani pe computere sau softuri şi rolul lor în evaluarea jucătorilor. Pentru el, astea-s mofturi. Personajul său funcţionează pe alt principiu: când punctele forte sunt experienţa, munca de teren şi palmaresul (lucru pe care Lorenz are grijă să ni-l bage în ochi încă din primele secvenţe panoramând un perete plin de fotografii şi diplome ce-i atestă trecutele izbânzi profesionale) tot mofturi sunt şi vârsta, temperamentul colţuros sau pierdera acuităţii vizuale. Nu contează deloc faptul că, cel puţin în prima parte a filmului, acestea se dovedesc inamici atât în relaţiile profesionale, cât şi în cele cu fiica sa (serafica Amy Adams, prinsă iar în capcanele unei comedii romantice in disguise)! Sunt de formă, însuşiri lavabile în profilul unui personaj ce se vrea dramatic, deşi e doar ridicol. Ca să n-o mai lungesc aiurea: Trouble With a Curve e încă o pledoarie (caducă) într-o luptă veche de când lumea: experienţa (cavaler al vechii ordini) bate de fiecare dată tehnologia (slujbaş/instrument meschin al noii ordini) dacă aceasta cade în mâinile unor carierişti feroce. Şi de regulă, regula lui Eastwood, cade. Că de n-ar fi (aşa) nu s-ar mai povesti (atât de liniar şi previzibil)!
Simplificând niţel lucrurile în interesul lecturii, Trouble With the Curve se deplasează în direcţia din care vine Moneyball. Dacă acolo aveam un manager orientat (mai ales din raţiuni financiare) către introducerea tehnologiei într-un sport (baseball-ul) în care empirismul e monedă forte, aici avem un scouter căpos, pensionabil, care nu dă doi bani pe computere sau softuri şi rolul lor în evaluarea jucătorilor. Pentru el, astea-s mofturi. Personajul său funcţionează pe alt principiu: când punctele forte sunt experienţa, munca de teren şi palmaresul (lucru pe care Lorenz are grijă să ni-l bage în ochi încă din primele secvenţe panoramând un perete plin de fotografii şi diplome ce-i atestă trecutele izbânzi profesionale) tot mofturi sunt şi vârsta, temperamentul colţuros sau pierdera acuităţii vizuale. Nu contează deloc faptul că, cel puţin în prima parte a filmului, acestea se dovedesc inamici atât în relaţiile profesionale, cât şi în cele cu fiica sa (serafica Amy Adams, prinsă iar în capcanele unei comedii romantice in disguise)! Sunt de formă, însuşiri lavabile în profilul unui personaj ce se vrea dramatic, deşi e doar ridicol. Ca să n-o mai lungesc aiurea: Trouble With a Curve e încă o pledoarie (caducă) într-o luptă veche de când lumea: experienţa (cavaler al vechii ordini) bate de fiecare dată tehnologia (slujbaş/instrument meschin al noii ordini) dacă aceasta cade în mâinile unor carierişti feroce. Şi de regulă, regula lui Eastwood, cade. Că de n-ar fi (aşa) nu s-ar mai povesti (atât de liniar şi previzibil)!
În subsidiar, Trouble With the Curve e şi un film despre bătrâneţe. Sau mai degrabă despre felul în care Eastwood înţelege să aducă în faţa ochilor noştri bătrâneţea şi neajunsurile inerente. Şi pentru că are o oarecare idee despre naturalism crede că tranşează problema compunând o simfonie comportamental-onomatopeică în registru ce se doreşte grav (vorbitul în dodii, hârâieli, bâiguieli, mârâieli şi toată gama specifică de sunete neinteligibile). În realitate, e o formă reprobabilă de şantaj sentimental care-şi produce rapid efectul: distanţarea rapidă de personaj. Nu trebuie să fii un spectator versat ca să vezi cât de rudimentară e tehnica de seducţie! E suficient să priveşti cu luciditate şi vraja se rupe pentru că filmele astea au un mare viciu de formă: tratează emoţiile în regim de plata cu ora (sau cu banii înainte). Şi aste le ieftineşte şi mai mult.