Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

marți, 25 decembrie 2012

Primul lor film (azi, Marin Preda)

„Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era. Mi se părea că nu mai gîndesc, că nu mai pot să fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea... Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii, străzile, reclamele, pe care acum le citeam de departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele, golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi restul o foială prin care treceam nepăsător. Vedeam chipuri bătrîne, babe pe care pînă atunci nu le observam, expresia grabei la unii, picioarele fetelor, murdăria de pe trotuare. Vedeam numerele tramvaielor (mare minune), pînă atunci trebuia să întreb ca şi cînd n-aş fi ştiut să citesc: "ce tramvai e ăla care vine?", adîncimea bulevardelor, cerul limpede şi înalt, de un albastru metalic, numerele străzilor...

Nilă a făcut aşa hî, cînd m-a văzut, adică aşa, ca pentru sine, să nu te superi că rînjeşte de tine, e şi el vesel din cînd în cînd... M-a întrebat dacă acum văd mai bine. Văd perfect, i-am răspuns şi i-am mulţumit pentru bani, altfel, am adăugat, în nădejdea tatei puteam să stau aşa mult şi bine... 

Atunci m-am dus la primul film. Neverosimil! Felii de viaţă din lumea reală, inşi fotografiaţi stînd îndelung de vorbă, deschizînd şi închizînd uşi, femei frumoase cucerite şi apoi părăsite, pistoale care doborau cu adevărat oameni, care mureau fără regretul nimănui, adică al nostru, al spectatorilor, fiindcă săvîrşiseră nu se ştie ce mîrşăvii. Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult pînă să-mi revin. Pe atunci nu exista orar şi nici înghesuială, săli arhipline, după ce filmul se termina puteai să rămîi şi să-l mai vezi o dată. Mă apucau uneori ore tîrzii, fiindcă rula şi după miezul nopţii.”

*** *** *** *** ***
Fragmentul e din Viaţa ca o pradă. Preda nu ne spune ce film a văzut, chiar dacă a fost primul la care mergea, acuma că avea şi ochelari care să-l ajute să vadă mai bine, mai clar. Nu o fi ţinut minte sau nu i s-o fi părut important să-l menţioneze. Ce e cu adevărat important însă, e senzaţia de vertij, de ameţeală pe care a avut-o. „Am ieşit împleticindu-mă şi m-am plimbat mult pînă să-mi revin”, zice el, şi asta e destul pentru a ne face părtaşi la o stare de graţie despre care Radu Cosaşu nu se sfieşte să afirme: „Nu cred că s-a scris undeva ceva mai corect şi mai copleşitor despre film ca «amic al orbului” din fiecare, ca artă bulversantă, pînă la împleticire, prin realism şi neadevăr, ca neverosimil, care răstoarnă şi se împacă cu tot ce-i «ca de obicei»”.