5 filme pe care le-aş urmări oriunde, oricând, de mână cu oricine vreau eu (vorba vine)

E o leapşă. Nici nu ştiam că se mai poartă obiceiuri d-astea prin blogosferă, eu oricum nu-s un fan, dar mă vâr în poveste de kiki şi de miki. Şi dacă tot o fac, mai spun că filmele astea, care nu-s tocmai nişte capodopere (cu o excepţie), le-aş urmări oriunde, oricând, însă nu de mână chiar cu oricine, ci alături de nişte persoane mai mult decât speciale, persoane despre care nu mai ştiu nimic. Mă rog, de unele ştiu, dar zic că nu mai mult pentru efect. Evident, a se înţelege acum că aş da orice să le revăd în aceleaşi circumstanţe e o stupizenie contrafactual-desuetă, dar vreţi să ştiţi ceva? Într-un singur caz aş da orice pentru un rewind, însă o să vă las pe voi să-l identificaţi.

Fallen Angels (dir. WKW, 1995) - văzut alături de Oana, la Elvira Popesco (cu o din u), într-o sâmbătă de iunie, 2004. Cine-maraton. Indicibil, flamboaiant, uluitor. Precum parfumul ei. Nu ne-am ţinut de mână (nu mi-e clar nici în ziua de azi de ce!), însă îmi amintesc cu precizie de orologiu elveţian că pe la jumătatea filmului, mi-a zis ceva de genul: „Am ceva pentru tine”. A căutat în poşetă, nu vedeam prea bine, nici nu aveam cum, dar îi urmăream mişcările febrile în întunericul beznicol brăzdat de licuricii lui Doyle, uitându-mă când pe ecran, când la mâinile ei... Şi ce mâini! Aşteptam cu nerăbdăre, mie nu-mi trebuie mult să mă activez în astfel de situaţii, pentru ca după nişte zeci de secunde ce mi s-au părut ere anistorice să scoată o punguliţă cu… stafide! Au fost cele mai bune stafide pe care le-am mâncat vreodată. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, n-am mai mâncat stafide goale, ca sa zic aşa, ever again.

La vita e bella (dir. Roberto Benigni, 1997) - văzut alături de Ada, în Cluj (1999), la Cinema Republica, actualul Florin Piersic (cred!). Eram pe picior de plecare la mare, era tot iunie, i-am propus să vină cu mine, a zis nu, adică ar fi vrut, însă din motive pe care nu le-am înţeles nu putea şi aşa a rămas. Am intrat cu bagajul în sală, de-acolo am sărit în maşina care mă ducea la Neptun, am şi întârziat niţel, oamenii ăia au boscorodit şi făcut zâmbre, am pretextat că mi s-a rupt cheia în broască (parţial adevărat, numai că nu atunci, ci cu nişte săptămâni în urmă!) şi asta a fost. M-am gândit mult zilele acelea la Ada, ea nu ştiu la ce sau la cine, i-am scris numele pe nisip (lame, I know, da' erau trei litere, era prea la îndemână!), am făcut şi foto, însă când am revenit, bronzat pe alocuri, ea nu mai era. Demisionase de la slujbă şi îşi pierduse urma. Ne-am întâlnit peste mulţi ani, accidental, fără urmări.

Titanic (dir. James Cameron, 1997) - văzut alături de Diana, tot la Republica, în '98, însă! Diana… V-am spus că nici una din Dianele cunoscute de mine nu avea toate doagele? Eu aşa îmi aduc aminte, că da, am făcut precizarea cu pricina. Well, Diana era o senzaţie, un abur, o apariţie ce punea până şi curentul electric în dificultate. Înainte să fie cu mine refuzase un tip ce o curta insistent. I-a zis direct: „Nu pricepi că nu vreau să fim împreună?! Nu pot fi cu cineva care stă şi se uită la mine căzut în fund de admiraţie, incapabil să scoată o vorbă?” Omul a renunţat, ce era să facă? Întâmplător îl ştiam. Cred că îmi poartă pică şi-acum. Bref: Diana a plâns atunci şi plânsul ei m-a molipsit. Am ieşit din sală cu privirea înceţoşată adecvat şi capul vâjâind. „Cum naiba un băiat sensibil ca tine poate rămâne de piatră la Titanic? Ştiu că te prefaci”, îmi tot repeta îniante de proiecţie (eu îl mai văzusem o tură şi mă dădeam mare că am râs cu lacrimi, aveam meciul meu cu Cameron, habar nu aveţi voi...!). Lucrurile s-au mai schimbat de-atunci, fireşte! Btw: Diana e cea care m-a târât, după o pauză îndelungată autoimpusă, la operă. M-am plictisit îngrozitor, montarea sucked big time, dar i-am spus că dacă vreodată voi scrie o carte (m-a ferit Dumnezeu!), i-o voi dedica în semn de mulţumire. A fost mai mult decât încântată. După câteva luni, m-a părăsit, invocând un motiv abstract. Şi cu ea m-am întâlnit peste mulţi ani, tot accidental, tot fără urmări. Pentru că, de data asta, aşa am vrut eu!

Baaria (dir. Giuseppe Tornatore, 2009) - văzut alături de... „dar n-am să spun, te acopăr, odată-n plus revin, te privesc, te descopăr”, în 2010, în nişte condiţii ce ţin mai degrabă de un decor sf. Experienţă intensă, intimă, kenotică!

Boys Don’t Cry (dir. Kimberly Pierce, 1999) - văzut alături de Em., prin 2001, la ea acasă, închiriat pe video de la un centru de profil din Mănăştur. Ţin minte că ne-am certat groaznic, de fapt, am polemizat cu tunete. Problema a fost că ea a pus la suflet tărăşenia - „Câtă inimă îţi trebuie să alegi un film atât de violent pentru a-l vedea împreună într-o duminică seara?” - şi a oprit aparatul după scena violului, insuportabilă, viscerală. Acu’ ce să vă zic? Eram deja irecuperabil, deşi ea mai avea speranţe în ce mă priveşte. Am încercat să argumentez aducând în discuţie Oscarul luat de Hilary Swank. N-a catadicsit să mă asculte, mi-a arătat uşa, am ieşit năuc, m-am dus să mă îmbăt. Mi-a vorbit, cu o răceală pe care n-am digerat-o ca lumea ani buni, abia după nişte zile. Apoi s-a topit totul... Inclusiv ea. In my arms! Venea toamna. În primăvară, puneam punct. Brusc, brutal, absurd, fără preaviz.

P.S.: Aş mai adăuga The Shipping News, delir cinefil în toată puterea sintagmei şi în sensul că eram doar eu în sală, singur-singurel, într-o după amiază de vineri, într-un micromultiplex actualmente decedat: Lira (undeva pe 13 septembrie). La un moment dat m-a sunat Dragoş, the boss. Am răspuns, nu aveam motive să nu, l-am şocat: „Cum adică eşti la film? Şi vorbeşti aşa? Nu-i deranjezi pe ceilalţi?” Eram singur „decât”, v-am spus doar, i-am comunicat şi lui, eram vidat de orice soi de emoţie sau precauţie civică. Sigur, nu zbieram, vorbeam normal simţindu-mă cam ca Gotti în cinematograful său privat. Telefonul era pistolul meu, mai rămânea să apară nişte plurabele care să-mi aducă un cocktail. Replica lui a fost antologică: „Păi atunci poţi să te descalţi. Pentru diversitate!”. Evident că nu l-am ascultat (presupunând că v-aţi gândit că).