Greu de înțeles de ce, anul trecut, Boening/Burning a fost ignorat fără remușcări de juriul cannez condus de Cate Blanchett, mai ales dacă îl așezăm lângă Gisaengchung/Parasite (dir.: Bong Joon-Ho), un alt film venit din Coreea de Sud, care la ediția curentă a generat unanimitate în juriul prezidat de Iñárritu, încasând potul cel mare: Palme d'Or direct! Ca să știm o treabă: să fie bine, să nu fie rău, vorba aia.
Nu m-aș hazarda să spun că l-au premiat pentru a compensa eroarea de perspectivă din 2018... Ar fi doar o speculație, una din multele care se iscă în fiecare an pe marginea palmaresului de la Cannes. Dacă nu cumva chiar un soi de proces de intenție... Completamente inutil.
Afirm, în schimb, că filmul în discuție nu-și justifică mai deloc votul de încredere. Așa cum l-a gândit Bong Joon-Ho (regizor cu parcurs solid cam până pe la Madeo/Mother, inclusiv, dar care-i vechi, domnule, taman din 2009), deturnând spre, vezi Doamne, comentariu social, filonul unei manga SF din anii '90, Parasite nu e nici cal (critică a capitalismului, ceea ce se dorește în mod manifest a fi), nici măgar (film de gen).
E ceva din amândouă, ornamentat cu o mândrețe de corn în frunte, adică parabola care vine să dea seamă despre clivajul profund instalat între burghezii (apre)tați de familie și proletarii care put. A mâncare ieftină. Și a pivniță. (Apropo: antagonismul construit pe axa sub/deasupra este incomparabil mai imaginativ exploatat în Gwoemul/The Host, unde fabula se susținea fără probleme).
Nu m-aș hazarda să spun că l-au premiat pentru a compensa eroarea de perspectivă din 2018... Ar fi doar o speculație, una din multele care se iscă în fiecare an pe marginea palmaresului de la Cannes. Dacă nu cumva chiar un soi de proces de intenție... Completamente inutil.
Afirm, în schimb, că filmul în discuție nu-și justifică mai deloc votul de încredere. Așa cum l-a gândit Bong Joon-Ho (regizor cu parcurs solid cam până pe la Madeo/Mother, inclusiv, dar care-i vechi, domnule, taman din 2009), deturnând spre, vezi Doamne, comentariu social, filonul unei manga SF din anii '90, Parasite nu e nici cal (critică a capitalismului, ceea ce se dorește în mod manifest a fi), nici măgar (film de gen).
E ceva din amândouă, ornamentat cu o mândrețe de corn în frunte, adică parabola care vine să dea seamă despre clivajul profund instalat între burghezii (apre)tați de familie și proletarii care put. A mâncare ieftină. Și a pivniță. (Apropo: antagonismul construit pe axa sub/deasupra este incomparabil mai imaginativ exploatat în Gwoemul/The Host, unde fabula se susținea fără probleme).
Din păcate, la asta se reduce toată viziunea inegalității sociale din Parasite: unii posedă case cu design high tech, piscină și nu circulă cu metroul (în care lumea duhnește), iar alții trăiesc claie peste grămadă în subsoluri insalubre unde nici wi-fi-ul nu are curaj să intre. Așa înțelege Bong să ilustreze și să denunțe inegalitățile sociale din Coreea de Sud: simplificând caricatural & maniheistic pe criterii olfactive. Aș zice că e un truc pe care nici măcar frații din Nord nu l-ar aprecia cine știe ce, iar ei știu meserie pe ogorul propagandistic...
Acest reducționism este seducător și îi permite să penetreze rapid tot soiul de grupuri dogmatice ce văd ideologie și-ntr-o floare de nufăr. Cele din stânga și l-au făcut stindard, cele din dreapta îl atacă. În ambele cazuri, miza este ideologică. Or asamblajul lui Bong intră pe blat în liga filmelor politice, dacă-l comparăm, fie și din avion și la întâmplare, cu titluri de Costa-Gavras sau Fassbinder, de exemplu.
Acolo unde cei doi foloseau șarja asumată, opțiune ce dădea un sens schematismului, regizorul sud-coreean mizează pe caricatură & grand guignol. Sau, ca să-l parafrazez pe Schrader, Bong țintește spre Buñuel, dar nimerește în Tarantino (în violența operetistică, desemantizată a acestuia, vândută aici drept comedie dark).
Or fi fluide granițele între mijloacele de exprimare și genuri, însă nu știu în ce măsură poți merge pe tușe groase și sânge pe pereți țâșnind ca din aspersor și apoi să ai pretenția ca rezultatul să fie luat în serios. Sau na, uite că se poate, dovadă criticile extaziate (așa cum se întâmpla pe vremuri cu Natural Born Killers) în fața acestui spanac de cantină. Ok, Bong Joon-Ho este un regizor versat, le are cu suspansul thriller-istic, știe cum să țină ștecherul atenției în priză, numai că produsul deversat în fața spectatorilor sună fals.
În opinia mea, Parasite e un film-căpusă. Altfel spus, parazitează cu succes demersuri care examinează în adâncime țesuturi sociale disfuncționale, categorie în care Burning e cel mai recent și convingător exemplu (nemaivorbind de subtilitățile pe care acesta își fundamenta discursul).
Aș evidenția, totuși, imaginea țais executată de Hong Kyung-pyo (tot el a tras și-n Burning), singurul element care elevează nivelul filmului, însă în cazul de față e doar un indicator de „frumusețe ca senzație fizică”. Iar filme care să surprindă doar fizic sunt pe toate drumurile.
P.S.: Pe (sub)tema home invasion ca mijloc de retorsiune socială am găsit mult mai articulat Borgman, filmul olandezului Alex van Warmerdam, selecționat, de asemenea, la Cannes. Fără premiu.
Acest reducționism este seducător și îi permite să penetreze rapid tot soiul de grupuri dogmatice ce văd ideologie și-ntr-o floare de nufăr. Cele din stânga și l-au făcut stindard, cele din dreapta îl atacă. În ambele cazuri, miza este ideologică. Or asamblajul lui Bong intră pe blat în liga filmelor politice, dacă-l comparăm, fie și din avion și la întâmplare, cu titluri de Costa-Gavras sau Fassbinder, de exemplu.
Acolo unde cei doi foloseau șarja asumată, opțiune ce dădea un sens schematismului, regizorul sud-coreean mizează pe caricatură & grand guignol. Sau, ca să-l parafrazez pe Schrader, Bong țintește spre Buñuel, dar nimerește în Tarantino (în violența operetistică, desemantizată a acestuia, vândută aici drept comedie dark).
Or fi fluide granițele între mijloacele de exprimare și genuri, însă nu știu în ce măsură poți merge pe tușe groase și sânge pe pereți țâșnind ca din aspersor și apoi să ai pretenția ca rezultatul să fie luat în serios. Sau na, uite că se poate, dovadă criticile extaziate (așa cum se întâmpla pe vremuri cu Natural Born Killers) în fața acestui spanac de cantină. Ok, Bong Joon-Ho este un regizor versat, le are cu suspansul thriller-istic, știe cum să țină ștecherul atenției în priză, numai că produsul deversat în fața spectatorilor sună fals.
În opinia mea, Parasite e un film-căpusă. Altfel spus, parazitează cu succes demersuri care examinează în adâncime țesuturi sociale disfuncționale, categorie în care Burning e cel mai recent și convingător exemplu (nemaivorbind de subtilitățile pe care acesta își fundamenta discursul).
Aș evidenția, totuși, imaginea țais executată de Hong Kyung-pyo (tot el a tras și-n Burning), singurul element care elevează nivelul filmului, însă în cazul de față e doar un indicator de „frumusețe ca senzație fizică”. Iar filme care să surprindă doar fizic sunt pe toate drumurile.
P.S.: Pe (sub)tema home invasion ca mijloc de retorsiune socială am găsit mult mai articulat Borgman, filmul olandezului Alex van Warmerdam, selecționat, de asemenea, la Cannes. Fără premiu.