Borges îl considera pe Scott Fitzgerald un scriitor de mâna a doua. Impresia mea e că subtilul cărturar argentinian îl judeca prea aspru. De fapt, și el admitea că e posibil să se înșele, însă, după știința mea, nu a revenit asupra opiniei inițiale. Nu știu, de asemenea, dacă această opinie îi era cunoscută scenaristului* care, lucrând pe The Great Gatsby, a făcut din acest roman un film de mâna a doua (cu largul concurs al regizorului Jack Clayton** și el cam de același calibru). Cert e că s-a comportat ca și când ar fi fost la curent cu sentința emisă de Borges!
Ar ieși un eseu de nepublicat pe un blog dacă m-aș apuca să indic toate punctele nevralgice sau aberațiile acestei adaptări cinematografice. A nu se înțelege că nu înțeleg dificultățile unui astfel de demers, mai ales când vine vorba de opere literare anevoios de redus la rigorile limbajului filmic. Le înțeleg foarte bine, tocmai de-aia spun că, din perspectiva asta, The Great Gatsby nu poate fi pus, de pildă, lângă Eseu despre orbire al lui Saramago (făcut pulbere de Meirelles, apropo!). Prin urmare, mă voi rezuma la a vigneta diferențele dintre două fragmente din cartea lui Fitzgerald și „execuția” lor pe ecran (pasajele reproduse mai jos sunt preluate din Marele Gatsby, ediția scoasă de Polirom în 2007, traducere Mircea Ivănescu).
I.
"O pisică își alunecă umbra tăcută prin clarul de lună și, întorcându-mi capul s-o urmăresc, am văzut că nu eram singur - la vreo cincisprezece pași de mine o siluetă singuratică se iscase din umbra vilei vecinului - un bărbat oprit acolo cu mâinile-n buzunare, privind spuzeala argintie a stelelor. Ceva din mișcările lui liniștite și din felul sigur în care pășea prin iarbă îmi spunea că e însuși domnul Gatsby, care ieșise probabil să-și citească soarta în stelele cerului de deasupra noastră. M-am gândit să-l strig. Domnișoara Baker îi menționase numele la masă și asta putea să ajungă drept recomandație. Dintr-o dată, însă, ceva din atitudinea lui mă făcu să simt că prefera să fie lăsat în singurătate - își întinse cu un gest ciudat brațele către apa întunecată și, oricât eram de departe de el, aș fi putut jura că tremură. Fără voie am privit și eu spre strâmtoare - dar n-am putut distinge nimic altceva decât o luminiță verde, însingurată și depărtată, poate la capătul unui debarcader. Când mi-am întors din nou privirile, Gatsby dispăruse și eram iarăși singur în noaptea fremătătoare."
Și-acum traspunerea, frame by frame:
II.
„Domnul McKee era un bărbat palid, efeminat, care stătea în apartamentul de dedesubt. Se răsese de curând, căci avea o pată albă de clăbuc pe umărul obrazului. Manifestă un respect cât se poate de pronunțat salutându-i pe cei din cameră. (...) Era ora nouă - dar aproape imediat după aceea când am privit ceasul, am constatat că era zece. Domnul McKee adormise pe scaun cu pumnii încleștați în poală, ca fotografia unui om în acțiune. Scoțându-mi batista, i-am șters de pe obraz pata de săpun uscat care mă obsedase toată după-amiaza."
Din păcate, ilustrația lipsește. Realizatorii au considerat complet nerelevant personajul (implicit detaliul ce-l individualizează), drept pentru care aproape l-au scos din ecuație. În film, mai precis în scena petrecerii din apartamentul în care Tom Buchanan își consumă, de obicei, relația adulteră cu Myrtle, domnul McKee e mai curând o fantomă. Singura dată când îl vedem clar în cadru, cam 6-7 secunde cu totul, e aici (ochelaristul):
În rest, nu există. Din carte aflăm că e fotograf, din film nu aflăm nimic despre el. Pe segmentul acesta nu are nici măcar o replică, asupra petei de săpun e inutil să insist. Și totuși, detaliile sunt esențiale în țesătura epică a prozatorului american. Detaliile spun aproape totul în cazul de față, deoarece completează perfect portretul unei aristocrații americane marcate de superficialitate, falsitate și principii casante. În schimb, cuplul scenarist-regizor a ales calea cea mai simplă pentru a zugrăvi un tablou pe care autorul său nu l-ar recunoaște. De exemplu, falsitatea acestui ecosistem e redată exclusiv prin jocul actorilor: apăsat, excesiv teatral, uneori la limita cabotinismului (Mia Farrow mai ales). Și de-ar fi numai atât tot ar fi bine!
* scenaristul e un "oarecare" Francis Ford Coppola, implicat la vremea aceea și în două proiecte personale (de succes!): The Conversation & The Godfather II.
**singurul film cu adevărat memorabil rămas în urma lui Clayton, unul dintre reprezentanţii de rang secund ai British New Wave, e The Innocents, tot ecranizare, dar după Henry James.
Ar ieși un eseu de nepublicat pe un blog dacă m-aș apuca să indic toate punctele nevralgice sau aberațiile acestei adaptări cinematografice. A nu se înțelege că nu înțeleg dificultățile unui astfel de demers, mai ales când vine vorba de opere literare anevoios de redus la rigorile limbajului filmic. Le înțeleg foarte bine, tocmai de-aia spun că, din perspectiva asta, The Great Gatsby nu poate fi pus, de pildă, lângă Eseu despre orbire al lui Saramago (făcut pulbere de Meirelles, apropo!). Prin urmare, mă voi rezuma la a vigneta diferențele dintre două fragmente din cartea lui Fitzgerald și „execuția” lor pe ecran (pasajele reproduse mai jos sunt preluate din Marele Gatsby, ediția scoasă de Polirom în 2007, traducere Mircea Ivănescu).
I.
"O pisică își alunecă umbra tăcută prin clarul de lună și, întorcându-mi capul s-o urmăresc, am văzut că nu eram singur - la vreo cincisprezece pași de mine o siluetă singuratică se iscase din umbra vilei vecinului - un bărbat oprit acolo cu mâinile-n buzunare, privind spuzeala argintie a stelelor. Ceva din mișcările lui liniștite și din felul sigur în care pășea prin iarbă îmi spunea că e însuși domnul Gatsby, care ieșise probabil să-și citească soarta în stelele cerului de deasupra noastră. M-am gândit să-l strig. Domnișoara Baker îi menționase numele la masă și asta putea să ajungă drept recomandație. Dintr-o dată, însă, ceva din atitudinea lui mă făcu să simt că prefera să fie lăsat în singurătate - își întinse cu un gest ciudat brațele către apa întunecată și, oricât eram de departe de el, aș fi putut jura că tremură. Fără voie am privit și eu spre strâmtoare - dar n-am putut distinge nimic altceva decât o luminiță verde, însingurată și depărtată, poate la capătul unui debarcader. Când mi-am întors din nou privirile, Gatsby dispăruse și eram iarăși singur în noaptea fremătătoare."
Și-acum traspunerea, frame by frame:
II.
„Domnul McKee era un bărbat palid, efeminat, care stătea în apartamentul de dedesubt. Se răsese de curând, căci avea o pată albă de clăbuc pe umărul obrazului. Manifestă un respect cât se poate de pronunțat salutându-i pe cei din cameră. (...) Era ora nouă - dar aproape imediat după aceea când am privit ceasul, am constatat că era zece. Domnul McKee adormise pe scaun cu pumnii încleștați în poală, ca fotografia unui om în acțiune. Scoțându-mi batista, i-am șters de pe obraz pata de săpun uscat care mă obsedase toată după-amiaza."
Din păcate, ilustrația lipsește. Realizatorii au considerat complet nerelevant personajul (implicit detaliul ce-l individualizează), drept pentru care aproape l-au scos din ecuație. În film, mai precis în scena petrecerii din apartamentul în care Tom Buchanan își consumă, de obicei, relația adulteră cu Myrtle, domnul McKee e mai curând o fantomă. Singura dată când îl vedem clar în cadru, cam 6-7 secunde cu totul, e aici (ochelaristul):
În rest, nu există. Din carte aflăm că e fotograf, din film nu aflăm nimic despre el. Pe segmentul acesta nu are nici măcar o replică, asupra petei de săpun e inutil să insist. Și totuși, detaliile sunt esențiale în țesătura epică a prozatorului american. Detaliile spun aproape totul în cazul de față, deoarece completează perfect portretul unei aristocrații americane marcate de superficialitate, falsitate și principii casante. În schimb, cuplul scenarist-regizor a ales calea cea mai simplă pentru a zugrăvi un tablou pe care autorul său nu l-ar recunoaște. De exemplu, falsitatea acestui ecosistem e redată exclusiv prin jocul actorilor: apăsat, excesiv teatral, uneori la limita cabotinismului (Mia Farrow mai ales). Și de-ar fi numai atât tot ar fi bine!* scenaristul e un "oarecare" Francis Ford Coppola, implicat la vremea aceea și în două proiecte personale (de succes!): The Conversation & The Godfather II.
**singurul film cu adevărat memorabil rămas în urma lui Clayton, unul dintre reprezentanţii de rang secund ai British New Wave, e The Innocents, tot ecranizare, dar după Henry James.