Ceea ce mă interesează sînt raporturile dintre arte, ştiinţă şi filosofie. Nu există niciun privilegiu al vreuneia dintre aceste discipline asupra alteia. Fiecare dintre ele este creatoare. Veritabilul obiect al ştiinţei este de a crea funcţii, veritabilul obiect al artei este de a crea agregate sensibile, iar obiectul filosofiei este de a crea concepte. Pornind de aici, dacă luăm aceste mari rubrici, aşa sumare cum sînt: funcţie, agregat, concept, putem formula problema ecourilor şi rezonanţelor dintre ele. Cum e posibil ca, pe linii complet diferite, cu ritmuri şi mişcări de producţie complet diferite, să se întâlnească un concept, un agregat şi o funcţie?
- imagini din Au hasard Balthazar (1966) și Journal d'un curé de campagne aka Diary of a Country Priest (1951) -(...) În matematică există un tip de spaţiu numit riemanian. Foarte bine definit din punct de vedere matematic, în raporturi cu anumite funcţii, acest tip de spaţiu implică constituirea de mici parcele învecinate a căror racordare se poate realiza într-o infinitate de moduri; aceasta a permis, printre altele, teoria relativităţii. Acum, dacă iau cinematograful modern, constat că după război apare un tip de spaţiu care procedează prin vecinătăţi, conexiunile unei mici parcele cu o alta făcându-se într-o infinitate de maniere posibile şi nefiind predeterminate. Sînt spaţii deconectate. Dacă spun: este un spaţiu riemanian, pare ceva facil, cu toate acestea este exact într-un anumit fel. Nu este vorba de a spune: cinematograful face ceea ce Riemann a făcut. Considerând însă doar această determinare a spaţiului: vecinătăţi racordate într-o infinitate de maniere posibile, vecinătăţi vizuale şi sonore racordate de o manieră tactilă, atunci este un spaţiu Bresson. Bineînţeles, Bresson nu e Riemann, însă face în cinema acelaşi lucru care s-a produs în matematici şi există un ecou.
(Gilles Deleuze - Tratative, Idea Design & Print, Cluj, 2005)