Lucrurile au evoluat repede după ce am postat cu o zi întârziere review-ul pentru Marți, după Crăciun! Deoarece pe blog comentariile sunt (și vor fi) sub lacăt, cei care au ținut să-mi spună diverse au ales varianta email-ului (le mulțumesc și pe această cale). Printre aceștia, vajnicul domn Pantacruel, cu care am încins o electrizantă partidă de ping-pong plecând de la opțiunea mea de a înota contra curentului. Din una în alta, încercând să argumentez suplimentar, l-am invocat (și) pe Sokurov, dată fiind predilecția lui Radu Muntean pentru planul-secvență. Pentru cei care nu știu, Sokurov e autorul unui lungmetraj tras dintr-o bucată, fără tăieturi de foarfecă. Russian Ark se numește filmul, pelicula în sine fiind, dincolo de o remarcabilă performanță tehnică, și o incontestabilă reușită artistică! Așa că, de la discuția propriu-zisă până la invitația adresată de a produce un special guest post exclusiv pentru cinesseur n-a mai fost decât un pas. Fără s-o mai lungesc, vă invit să parcurgeți un text strălucitor ce respectă îndeaproape structura și infrastructura filmului lui Sokurov.
Deschid ochii şi văd imagini mişcătoare, un dans uşor şi ameţitor al steady-cam-ului, o plimbare prin Palatul de Iarnă, prin reşedinţa ţarilor, îmi amintesc că a fost un accident sau poate un film, nu ştiu însă ce mi s-a întîmplat, unde mă aflu, deşi, judecînd după tablorile imense şi întunecate din Ermitaj, după secvenţa nesfîrşită de 96 de minute, fără tăietură, fără limite, după poezia şi vocea naratorului, voce care ţine loc de interludiu şi de poveste, judecînd după toate acestea, aşadar, trebuie să fiu în filmul lui Alexandr Sokurov, să fiu o biată fantomă, o fantomă invizibilă vorbind în ruseşte, ciudat, căci pînă acum nu ştiam ruseşte, un om în carne şi oase neobservat, oare trebuie să joc un rol ori sunt simplu spectator, întrebări care, dealtfel, nu-şi vor găsi răspunsul aici, în această frază curgătoare şi nesfîrşită, fără punct, fără poezie, fără narator, aici între cele 960 de caractere, domnilor, aici în ‘Arca rusească’, e şi păcat să nu fiţi şi dvs. aici, în sală, să înţelegem, să privim, uitaţi filmul de jur-împrejur, domnilor, viaţa şi istoria şi filmul pe care suntem destinaţi să le străbatem veşnic, să le trăim veşnic.
Deschid ochii şi văd imagini mişcătoare, un dans uşor şi ameţitor al steady-cam-ului, o plimbare prin Palatul de Iarnă, prin reşedinţa ţarilor, îmi amintesc că a fost un accident sau poate un film, nu ştiu însă ce mi s-a întîmplat, unde mă aflu, deşi, judecînd după tablorile imense şi întunecate din Ermitaj, după secvenţa nesfîrşită de 96 de minute, fără tăietură, fără limite, după poezia şi vocea naratorului, voce care ţine loc de interludiu şi de poveste, judecînd după toate acestea, aşadar, trebuie să fiu în filmul lui Alexandr Sokurov, să fiu o biată fantomă, o fantomă invizibilă vorbind în ruseşte, ciudat, căci pînă acum nu ştiam ruseşte, un om în carne şi oase neobservat, oare trebuie să joc un rol ori sunt simplu spectator, întrebări care, dealtfel, nu-şi vor găsi răspunsul aici, în această frază curgătoare şi nesfîrşită, fără punct, fără poezie, fără narator, aici între cele 960 de caractere, domnilor, aici în ‘Arca rusească’, e şi păcat să nu fiţi şi dvs. aici, în sală, să înţelegem, să privim, uitaţi filmul de jur-împrejur, domnilor, viaţa şi istoria şi filmul pe care suntem destinaţi să le străbatem veşnic, să le trăim veşnic.
