„Ce poţi să-i spui unuia care admite el însuşi că n-are suflet?” se întreabă şeriful în prag de pensionare din No Country for Old Men, romanul lui Cormac McCarthy transformat în film de fraţii Coen. Se întreabă retoric (n-are ce-i spune, îi este şi lui foarte clar, şi nici nu are ce-i face), drept pentru care acţionează pragmatic: se retrage. Îşi conştientizează neînsemnătatea în raport cu forţa căreia i se opune şi se retrage.Aceeaşi întrebare pare că-l macină şi pe omologul său din The Killer Inside Me. Problema acestuia e că are în faţa ochilor o problemă şi mai complicată: îl cunoaşte bine pe ucigaş, e subalternul său, îi cunoaşte familia şi ştie ce educaţie a primit. Cu alte cuvinte, ştie că „omul lui” are suflet (sau că a avut la un moment dat!). Ei bine, unuia că ăsta, care, între două omucideri executate seren şi sadic, ascultă superbe opere clasice şi citeşte Biblia, ce poţi să-i spui? Sau ce poţi face ca să-l dai în vileag? Nimic. Absolut nimic! Coliziunea șerifului cu natura duală a subordonatului său, dar mai ales cu propria incapacitate de a-l anihila cu mijloace legale, îl determină şi pe acest bătrân „om al legii”, om altor vremuri şi al altor coduri de comportament, recte onoare, să renunţe. Renunţarea sa e mai abruptă: se sinucide!
More or less în zilele care urmează. Deocamdată sunt obosit!