Înclin să cred că, pe măsură ce îmbătrânesc, marii cineaști sunt tot mai fascinați de simboluri („simboale”, pentru cunoscători). Scorsese a luat o serioasă opțiune în această direcție: Shutter Island e înțesat de „simboale”. E ca un burete ud. Cine-l stoarce? Eu nu! Bun, am înțeles, expresionism, hai să ne jucăm de-a spațiul concentraționar generat de nevrozele americane post WW2, dar, nu vă supărați, prefer Murnau! E mai comod așa pentru mintea mea sătulă de nenumărate mindfuck movies cu sau fără panaș, dar e și în avantajul lui Scorsese, care nu-i vreun Lynch! Nici măcar la superficialitatea sofisticată a lui Nolan nu are acces. Cu unidimensionalul DiCaprio vrea el să spargă munții genului? C’mon! Shutter Island vs Inland Empire vs Memento. Învingători Lynch & Nolan, prin ko tehnic, în a doua repriză. Cam pe la minutul 39, mai exact, când în ring intră piromanul Andrew Laeddis (de fapt, e introdus un pic mai devreme, printr-un vis, cum altfel?). În momentul acela am simțit parfumul unui film american de serie B din anii '50, ambalat în sclipici și țiplă de Harrods! Și Cronenberg s-a aventurat în zona asta și pare că nu mai găsește drumul înapoi.
În general, nu caut „simboale” în filme. Mă plictisește travaliul. Nici după universul diegetic generat ostentativ de o ficțiune filmată nu pot spune că mă dau în vânt, deși aici trebuie să-i conced lui Scorsese măiestria. Shutter Island vorbește la al doilea nivel de semnificație despre lucruri grele, întunecate, angoasante (nazism, experimente psihiatrice aberante, paranoia). Și le scoate în relief de ne zbârlește părul pe ceafă (vezi episodul în care încrederea lui Teddy Daniels - să-i zicem așa! - e pusă la încercare de un deținut, George, era să zic Phillip, Noyce; da, așa se face, chapeau bas!).
Cu toate acestea, aș introduce Shutter Island în categoria „I fucked her silly” (vorbesc despre un film ca despre o anume categorie de femei, mai rar se întâmplă, rețineți!). Ok, poate-s prea dur. S-o (s)pun altfel (let’s put it another way, carevasăzică!): văzând acest film nu m-am simțit în prezența unei capodopere sau, ca să rămân în același registru retoric, în prezența unei femei pe care mi-ar plăcea s-o… știți voi. Știu, e ușor previzibil, dar până și Dr./Mr. Cinesseur are dreptul la asta. Nu m-a întărâtat la nimic filmul lui Scorsese. E (f)rigid, degajă acea răceală de biserică veche căreia nu-i fac față nici sobele, nici paltoanele, cum ar zice Jeanette Winterson. Și atât! Nimic nu s-a pogorât asupra mea. Deși mi-am dorit! Apreciez, totuși, verva regizorală a lui Scorsese. A rămas același artist ce-și controlează perfect mediul de exprimare, suficient de sigur pe sine ca să încerce orice (oare cât poate să dureze secvența aceea în care DiCaprio alunecă dintr-un vis în altul? la o adică, oricât!).
N-aș vrea să închei doct, but truth be told: Shutter Island e o formidabilă demonstrație de stil care se reazemă pe un conținut așa și-așa (romanul lui Dennis Lehane) și pe geniul energetic al lui Marty, numai că asta nu e de-ajuns pentru mântuire (estetică, firește!) în ochii unui spectator avizat.
I scare monsters.
Minor actresses.
Increase storms (ca-n Truman Show!)
Rat sees crimson.
Cinema or stress?
Știți ce-s astea? Se prea poate să nu. Sunt câteva combinații generate de un progrămel prin anagramarea literelor ce compun numele Martin Scorsese. Mi-a plăcut ce-a scos la înaintare. Se potrivesc de minune acestui film la care aș renunța oricând pentru After Hours. Chiar și pentru The Last Waltz, al cărui final îl voi posta în curând pe blog. Așa, contrapunctic și contrafactual.
P.S.: În câteva rânduri (secvențele acelea visceral-picturale cu pronunțate & deliberate tușe kitsch) am avut impresia că Shutter Island (by Moses R. Escartin) e „tras” de Kim Ki Duk și Park Chan Wook (ceva de genul The Isle of Mr. Vengeance). S-ar putea să exagerez, totuși!
În general, nu caut „simboale” în filme. Mă plictisește travaliul. Nici după universul diegetic generat ostentativ de o ficțiune filmată nu pot spune că mă dau în vânt, deși aici trebuie să-i conced lui Scorsese măiestria. Shutter Island vorbește la al doilea nivel de semnificație despre lucruri grele, întunecate, angoasante (nazism, experimente psihiatrice aberante, paranoia). Și le scoate în relief de ne zbârlește părul pe ceafă (vezi episodul în care încrederea lui Teddy Daniels - să-i zicem așa! - e pusă la încercare de un deținut, George, era să zic Phillip, Noyce; da, așa se face, chapeau bas!).
Cu toate acestea, aș introduce Shutter Island în categoria „I fucked her silly” (vorbesc despre un film ca despre o anume categorie de femei, mai rar se întâmplă, rețineți!). Ok, poate-s prea dur. S-o (s)pun altfel (let’s put it another way, carevasăzică!): văzând acest film nu m-am simțit în prezența unei capodopere sau, ca să rămân în același registru retoric, în prezența unei femei pe care mi-ar plăcea s-o… știți voi. Știu, e ușor previzibil, dar până și Dr./Mr. Cinesseur are dreptul la asta. Nu m-a întărâtat la nimic filmul lui Scorsese. E (f)rigid, degajă acea răceală de biserică veche căreia nu-i fac față nici sobele, nici paltoanele, cum ar zice Jeanette Winterson. Și atât! Nimic nu s-a pogorât asupra mea. Deși mi-am dorit! Apreciez, totuși, verva regizorală a lui Scorsese. A rămas același artist ce-și controlează perfect mediul de exprimare, suficient de sigur pe sine ca să încerce orice (oare cât poate să dureze secvența aceea în care DiCaprio alunecă dintr-un vis în altul? la o adică, oricât!).
N-aș vrea să închei doct, but truth be told: Shutter Island e o formidabilă demonstrație de stil care se reazemă pe un conținut așa și-așa (romanul lui Dennis Lehane) și pe geniul energetic al lui Marty, numai că asta nu e de-ajuns pentru mântuire (estetică, firește!) în ochii unui spectator avizat.
I scare monsters.
Minor actresses.
Increase storms (ca-n Truman Show!)
Rat sees crimson.
Cinema or stress?
Știți ce-s astea? Se prea poate să nu. Sunt câteva combinații generate de un progrămel prin anagramarea literelor ce compun numele Martin Scorsese. Mi-a plăcut ce-a scos la înaintare. Se potrivesc de minune acestui film la care aș renunța oricând pentru After Hours. Chiar și pentru The Last Waltz, al cărui final îl voi posta în curând pe blog. Așa, contrapunctic și contrafactual.P.S.: În câteva rânduri (secvențele acelea visceral-picturale cu pronunțate & deliberate tușe kitsch) am avut impresia că Shutter Island (by Moses R. Escartin) e „tras” de Kim Ki Duk și Park Chan Wook (ceva de genul The Isle of Mr. Vengeance). S-ar putea să exagerez, totuși!