O poantă veche spune că recunoști un film bun atunci când îl vezi. Extinzând nițel aria de acoperire a glumei, aș adăuga că recunoști un film prost/slab/penibil după ce ai văzut unul bun. Sau mai multe. Zilele trecute, după ce am tras linie, am ajuns la un rezultat îngrijorător: în 2010 am bifat cele mai multe producții submediocre din ultimii 5 ani. Cu unele m-am fript pe principiul ăla cu gardul și leopardul. Cu altele, însă, a fost pur masochism. Cred! Altfel nu îmi pot explica de ce încercând să evit Piranha 3D sau RED am dat peste After.Life sau Repo Men și am rămas până la final în așteptarea genericului izbăvitor.
Nu o mai lungesc. Într-o ordine întâmplătoare, fiindcă toate sunt o apă și-un pământ, iată cele 10 (sub)producții pe care sper ca voi să nu le fi urmărit. Dacă e așa, vă felicit! Dacă nu, welcome to the club!
Eat Pray Love (dir. Ryan Murphy, 2010)
[Am zis astfel: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. N-a mers. N-am putut crede nimic din această ecranizare epidermică a romanului omonim scris de madam Gilbert. Una înțesată de panorame/ilustrate gen The Lonely Planet. N-am fost în stare s-o cred pe Julia Roberts și nici ea nu m-a ajutat cu filosofia ei economic class. De Bardem ce să mai spun? Îl cruț, pentru că țin prea mult la el. Crudup și Jenkins au încercat câte ceva, dar se vedea clar că sunt reținuți de la treburi mult mai importante. Unde naiba o fi Crudup ăla din Almost Famous?]
Robin Hood (dir. Ridley Scott, 2010)
[L-am văzut pentru Cate. Așa-mi trebuie! Două ore din viața mea s-au dus surghiun dracului pomană. Sau lui Russell Crowe, înfiorător de miscast aici. Păcat că Michael Wincott nu are un agent mai bun sau că nu a ținut legătura cu Ridley. Ar fi putut fi actorul său fetiș, iar Robin Hood ar fi arătat altfel. Complet altfel.]
Wall Street: Money Never Sleeps (dir. Oliver Stone, 2010)
[Un sequel absolut inutil. Și debil. Și debilitat. De overacting-ul lui Douglas și de izmeneala regizorului. Cine n-a văzut prima parte, aia în care Charlie Sheen acts his ass off, e în mod sigur mai câștigat. Pentru că n-are termen de comparație. Și la o adică, poate spune că a aflat câte ceva despre criză, chit că tot borhotul acela are mai mult de-a face cu obsesiile paranoide ale domnului Oliver Stone, decât cu, hai s-o zic că-mi place termenul, "economia reală".]
Stone (dir. John Curran III, 2010)
[Din pisc în pisc pe culmi. Pe culmile încâlcelii. Ploturi, subploturi, comploturi, nici unul dus până la capăt. Povestea e subsumabilă replicii finale din bancul cu țestoasa ajunsă într-un trib indian: e ceva ce fie vine de undeva, fie merge undeva. Nimeni nu știe încotro. Refacerea cuplului din The Score - de Niro & Norton - a fost o idee aproape nătângă, fiindcă amândoi traversează o lipsă cronică de formă și de inspirație. Singura rază de lumină a fost Milla. Jovovich, nu Roger (asta e exclusiv pentru microbiști).]
After.Life (dir. Agnieszka Wojtowicz-Vosloo, 2009)
[Cu punct între ele. Ca să pară toată treaba mai cu schepsis. Nu e. E doar o atrocitate cu intenții bune ce eșuează în ridicol. Păcat de subiectul cu potențial (near-death experience). Liam Neeson mai adaugă un rol penibil în palmares, dar cine stă să i le mai numere?]
Alice in Wonderland (dir. Tim Burton, 2010)
[Eyesore in Wonderland. Or: Alice in Blunderland. Or: utterly bland.]
When in Rome (dir. Mark Steven Johnson, 2010)
[Atrocitatea supremă a anului, din punctul meu de vedere. Varianta pentru idioți a Eat Pray Love, cu o newyorkeză cam (insert random low quality), căutând la fel ca Julia Roberts acel chelcășoz (qualcosa?) care să îi redimensioneze viața. Și desigur, iubire. Multă iubire! Nu am absolut nici o scuză că n-am oprit playerul după cele 10 minute de încălzire pe care le acord oricărui film. Danny DeVito și Anjelica Huston nu pot salva nimic. Nici măcar pe ei. Deci, scuze!]
You Will Meet a Tall Dark Stranger (dir. Woody Allen, 2010)
[Nu mi-e clar ce vrea să dovedească Woody Allen făcând un film pe an prin orașele Europei. Și nici de unde îi vin banii pe care-i aruncă nonșalant pe fereastră urmărindu-și visul... european. În cazul de față, totul - scenariu, imagine, montaj - e anapoda, de mântuială, la normă. Singura care mi-a mai înseninat ziua a fost Naomi Watts, însă chiar și așa nu mi-am putut reprima tristețea în fața acestei (de)căderi, încă mai sper controlate. Următoarea destinație e Parisul. Pe când La Valleta?]
Dear John (dir. Lasse Hallström, 2010)
[Toate motivele le găsiți aici.]
Repo Men (dir. Miguel Sapochnik, 2010)
[Un SF violent cu un story insultător de previzibil. Plus niște secvențe luate cu japca din Oldboy. Hiba nu e violența, ci lipsa de viziune regizorală. Dacă ai pretenții, și Mr. Sapochnik are, nu te poți juca de-a distopia fără să-ți faci temele. Și nici pleca de la premisa "lasă că merge și-așa". Pentru că nu merge. Dimpotrivă.]
Bottom line: ați remarcat pentru câți regizori remarcabili, vizitați cândva de grație, 2010 n-a fost deloc un an bun? Prea mulți, totuși!
P.S.: De nume grele și foarte grele geme și topul deziluziilor din 2010. Însă e cumva normal, fiindcă de-aia le-am zis deziluzii! Ne vedem mâine.
Robin Hood (dir. Ridley Scott, 2010)
[L-am văzut pentru Cate. Așa-mi trebuie! Două ore din viața mea s-au dus surghiun dracului pomană. Sau lui Russell Crowe, înfiorător de miscast aici. Păcat că Michael Wincott nu are un agent mai bun sau că nu a ținut legătura cu Ridley. Ar fi putut fi actorul său fetiș, iar Robin Hood ar fi arătat altfel. Complet altfel.]
Wall Street: Money Never Sleeps (dir. Oliver Stone, 2010)
[Un sequel absolut inutil. Și debil. Și debilitat. De overacting-ul lui Douglas și de izmeneala regizorului. Cine n-a văzut prima parte, aia în care Charlie Sheen acts his ass off, e în mod sigur mai câștigat. Pentru că n-are termen de comparație. Și la o adică, poate spune că a aflat câte ceva despre criză, chit că tot borhotul acela are mai mult de-a face cu obsesiile paranoide ale domnului Oliver Stone, decât cu, hai s-o zic că-mi place termenul, "economia reală".]
Stone (dir. John Curran III, 2010)
[Din pisc în pisc pe culmi. Pe culmile încâlcelii. Ploturi, subploturi, comploturi, nici unul dus până la capăt. Povestea e subsumabilă replicii finale din bancul cu țestoasa ajunsă într-un trib indian: e ceva ce fie vine de undeva, fie merge undeva. Nimeni nu știe încotro. Refacerea cuplului din The Score - de Niro & Norton - a fost o idee aproape nătângă, fiindcă amândoi traversează o lipsă cronică de formă și de inspirație. Singura rază de lumină a fost Milla. Jovovich, nu Roger (asta e exclusiv pentru microbiști).]
After.Life (dir. Agnieszka Wojtowicz-Vosloo, 2009)
[Cu punct între ele. Ca să pară toată treaba mai cu schepsis. Nu e. E doar o atrocitate cu intenții bune ce eșuează în ridicol. Păcat de subiectul cu potențial (near-death experience). Liam Neeson mai adaugă un rol penibil în palmares, dar cine stă să i le mai numere?]
Alice in Wonderland (dir. Tim Burton, 2010)
[Eyesore in Wonderland. Or: Alice in Blunderland. Or: utterly bland.]
When in Rome (dir. Mark Steven Johnson, 2010)
[Atrocitatea supremă a anului, din punctul meu de vedere. Varianta pentru idioți a Eat Pray Love, cu o newyorkeză cam (insert random low quality), căutând la fel ca Julia Roberts acel chelcășoz (qualcosa?) care să îi redimensioneze viața. Și desigur, iubire. Multă iubire! Nu am absolut nici o scuză că n-am oprit playerul după cele 10 minute de încălzire pe care le acord oricărui film. Danny DeVito și Anjelica Huston nu pot salva nimic. Nici măcar pe ei. Deci, scuze!]
You Will Meet a Tall Dark Stranger (dir. Woody Allen, 2010)
[Nu mi-e clar ce vrea să dovedească Woody Allen făcând un film pe an prin orașele Europei. Și nici de unde îi vin banii pe care-i aruncă nonșalant pe fereastră urmărindu-și visul... european. În cazul de față, totul - scenariu, imagine, montaj - e anapoda, de mântuială, la normă. Singura care mi-a mai înseninat ziua a fost Naomi Watts, însă chiar și așa nu mi-am putut reprima tristețea în fața acestei (de)căderi, încă mai sper controlate. Următoarea destinație e Parisul. Pe când La Valleta?]
Dear John (dir. Lasse Hallström, 2010)
[Toate motivele le găsiți aici.]
Repo Men (dir. Miguel Sapochnik, 2010)
[Un SF violent cu un story insultător de previzibil. Plus niște secvențe luate cu japca din Oldboy. Hiba nu e violența, ci lipsa de viziune regizorală. Dacă ai pretenții, și Mr. Sapochnik are, nu te poți juca de-a distopia fără să-ți faci temele. Și nici pleca de la premisa "lasă că merge și-așa". Pentru că nu merge. Dimpotrivă.]
Bottom line: ați remarcat pentru câți regizori remarcabili, vizitați cândva de grație, 2010 n-a fost deloc un an bun? Prea mulți, totuși!
P.S.: De nume grele și foarte grele geme și topul deziluziilor din 2010. Însă e cumva normal, fiindcă de-aia le-am zis deziluzii! Ne vedem mâine.