Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

miercuri, 1 decembrie 2010

"Love, love will tear us apart". Again!

Dacă nu-l privești cu sufletul, mai bine îți vezi de (altă) treabă. La vida de los peces țintește din prima până în ultima lui secundă acel corpus invizibil* pe care Inarritu s-a gândit să-l pună personal pe cântar pentru a vedea dacă îi ies și lui tot 21 de grame, precum specialiștilor. I-au ieșit! Poate n-ar trebui să spun atât de direct: și dacă vrei să-l privești altfel, n-ai de ales! Fiindcă filmul e însuflețit, dincolo de subiect, de o splendidă discreție în frazarea imaginii și de un tact desăvârșit în măsurarea și asamblarea banalelor felii de viață ce palpită sub ochii noștri.

Matias Bize, din CV-ul căruia am mai văzut En la cama, îmi pare a fi un cineast intimist, un cineast fascinat de o spațialitate bine definită în care personajele, măcinate de trăiri interioare intense, ezită, evită, se tem să spună ce simt. Iată motivul pentru care, pe măsură ce povestea din La vida de los peces înainta, comparația cu In the Mood for Love devenea tot mai frapantă. Și zic așa: Bize știe, aproape la fel de bine ca Wong Kar Wai, că atât sentimentele nerostite, lăsate prea mult la macerat, cât și sentimentele exprimate poticnit, în cuvinte alese cu stângăcie, precum și tăcerile ce se aștern între aceste rateuri sau pauze de comunicare, au un potenţial cinematografic uluitor. Tot ce ai de făcut ca regizor e să capitalizezi acest potențial.

Lucru care aici se întâmplă, chiar dacă există o diferență majoră între cei doi: în timp ce WKW ne împiedică să ne identificăm cu protagoniştii, din rațiuni pe care nu le-aș explica aici, Bize (coautor al scenariului), bizuindu-se pe știința sa de stingere și aprindere a ritmului, ne pune în situația de a fi ca și când. Ne oferă pâinea și cuțitul autoreferențialității. Prin subiect și prin imagine. Camera se mișcă silențios, nu are sisteme de referință, pune magistral invizibilul în ecuație, amplificându-ne senzația  de imediatețe, de proximitate. Personajele nu sunt iscodite, zoomul nu se năpustește asupra lor. Sunt secvențe întregi în care Beatriz (Blanca Lewin) și Andrés (Santiago Cabrera) sunt filmați prin peretele translucid al unui acvariu în care tot felul de pești multicolori baletează care încotro așa cum și ei își deapănă - incoerent, poticnit - destrămarea spre care i-a împins decizia de a se despărți - temporar, credeau ei - în urmă cu opt ani. Între timp, ea are doi copii și un soț de care nu o mai leagă nimic, iar el un avion de prins peste nici 12 ore, un avion spre viața croită în altă parte a lumii. Prietenii, cei care l-au invitat la petrecerea asta de unde trebuie să plece, îl invidiază (e liber, are un job fain și, în comparație cu ei, îmbătrâniți prematur, el nu-și arată vârsta), însă numai în pielea lui să nu fii! E sub același acoperiș cu femeia pe care o dorește dintotdeauna, ea e hotărâtă să se extragă din matrixul în care nu-și găsește locul, "atunci să mergem" își spun, drumul spre ușă nu poate fi atât de lung...



La vida de los peces nu e un film pe care să-l îneci în adjective pompoase, așa cum au încercat unii. A face asta înseamnă a-l retrograda și pe undeva a-l insulta. Bize spune o poveste. În care te poți regăsi sau nu. În care poți plonja sau nu. De-aici pleacă orice opinie. Din această cauză nici nu l-aș recomanda celor sub 18 ani. N-ar avea aparatul senzorial (că de cel critic nici nu poate fi vorba) pentru a-l percepe/filtra. E nevoie de viață trăită și nu visată sau închipuită pentru a-l aprecia. E nevoie de experiențe sfâșietoare și de eșecuri asemenea pentru a înțelege că, vorba lui Kafka, și atunci când câștigi, de fapt, pierzi.

*Dacă ar fi să ne luăm după un periplu oniric al lui Woody Allen, sufletul nu e atât de imaterial pe cât am putea crede. Infatigabilul domn Allen mărturisea cândva că și-a visat sufletul... bob de năut. Partea cea mai epustuflantă abia acum vine: Sophie Barthes a preluat ideea și a dezvoltat-o, ușor kaufmanian, dar deloc gratuit, într-o năstrușnicie debordând de umor absurd: Cold Souls. Cu Paul Giamatti being Paul Giamatti & meeting Caden Cotard (într-un rol periferic o vedem și pe Emily Watson). Poate că într-o ediție viitoare voi dezvolta subiectul!