***
„Spune că îmbătrânește «și îmi vine tot mai greu», însă bătrânului leu, rege al modernității, maestru al incorectitudinii politice, cineast cu verbiaj nestăpânit și umor copleșitor, chiar și travestit dedicat în spectacolele sale alături de Fabio McNamara, rămase ca paradigme din vremurile când serile madrilene erau cu adevărat libere și distractive nu prin OUG, i-a rămas destul curaj pentru a revoluționa establishment-ul cu povestea din Madres paralelas. Femeie ce trebuie să se confrunte cu propriile dileme morale și familiale din prezent, dar și cu povara morală a unui trecut îngropat în mormintele de pe marginea drumurilor, cu acestea a încărcat-o pe protagonistă, Penélope Cruz, dar și cu premiul de interpretare - Copa Volpi - la Veneția.
Bârlogul său te copleșește puțin. Este înțesat cu premii internaționale gravate cu numele lui, cărți despre filme, postere ale filmelor sale și fotografii cu marile nume ale cinematografiei mondiale.
Baricadat în spatele biroului său stă el: Almodóvar. Manchego (locuitor din regiunea La Mancha - nota traducătoarei), 71 de ani, o idee mai slab, cu mâini de medic blând mângâind aerul și cu părul rebel, cărunt, ridicat spre cer. Cu privirea aparent melancolică a celor care au văzut multe și nu toate bune. Și cu multe lucruri noi de povestit după mai bine de 40 de ani de experiență și peste 20 de povești memorabile înregistrate în istoria cinematografiei spaniole.” (JLA)
***
Vreau să dau glas acelor familii care nu caută nici răzbunare, nici reglări de conturi. Sunt familii care vor doar să se poate aduna, fie și în cimitir.
Credeți că reflecția dumneavoastră asupra unui subiect atât de actual precum memoria istorică a luat prin surprindere?
Adevărul este că am păstrat secret faptul că o mare parte din povestea filmului se bazează pe asta, pentru că îmi doream ca spectatorul să vină la cinema și să se întâlnească cu subiectul în cel mai inocent mod posibil, fiindcă este o chestiune deformată și manipulată enorm. Știu că în aceste vremuri, când totul se petrece atât de repede, este un demers inutil, dar am vrut să nu se facă zarvă pe internet pe această temă înainte ca oamenii să nu fi putut vedea măcar un cadru. Aici, în acest film, vreau să dau glas acelor familii care nu caută nici răzbunare, nici reglări de conturi, ci care vor doar să se poată aduna, chiar și în cimitir, acelor familii ce au fost împiedicate să fie împreună. Și aici este pur umanism, nu e nicio afiliere politică. Aceste familii vor doar un loc în care să poată vedea scris numele bunicului ori al tatălui și unde le pot aduce un omagiu și flori.
Există poziții mult mai dure în acest sens…
Rămân intenționat în zona asta, pentru că asta dorește majoritatea familiilor. Din fericire, acum avem o nouă lege, cea din iulie, care pune problema în mâinile administrației publice, nu în ale privaților, unde căutările s-au făcut cu subvenții, stimulente pentru voluntari și munca unor ONG-uri. Legea dată de Guvernul Sanchez acoperă tot ce ține de căutarea și deshumarea cadavrelor din gropile comune. Suntem în ultimul ceas în care se mai poate face acest lucru, pentru că am ajuns la generația strănepoților celor dispăruți, iar în multe cazuri aceștia sunt singurii care se ocupă de tot. Odată ce această generație dispare, oricât de mult ți-ai dori să rămâi fidel strămoșilor...
Îmi place teatrul ca spectator și dacă n-am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi
Ați văzut spectacolul lui Juan Diego Botto pe această temă, cu trimitere la Lorca?
De două ori. E minunat. Am ieșit plângând din sală. Iar Juan este genial. Și, după cum el însuși spunea într-un interviu, care e treaba celor ce n-au această problemă că cei afectați încearcă s-o rezolve? Societatea are o datorie față de familiile victimelor (Războiului Civil).
Că tot vorbeam de teatru, pe de altă parte este atât de prezent în filmele dumneavoastră, dar pare că vă este greu să regizați pentru scenă…
Chestiunea e că în acest moment al vieții mele mă tem că n-o să pot debuta în teatru cu avantajele noului venit, cu naivitatea și lipsa de experiență și toate celelalte, chiar dacă mă atrage foarte mult. Madres paralelas este scris ca o piesă de teatru: sunt patru personaje, decoruri puține, se vorbește foarte mult. Actrița interpretată de Aitana Sánchez-Gijón nu numai că livrează monologul din Doña Rosita la soltera (Doña Rosita, Celibatara sau Limbajul florilor este titlul unei piese de teatru scrise în 1935 de Federico García Lorca - nota trad.), dar are și propriul său monolog ca personaj ce durează șase minute. Ăsta e un lucru greu de găsit în filme. Mereu m-am simțit legat de teatru; de altfel, am fost parte din ultimul capitol al trupei Los Goliardos (celebră trupă de teatru fondată în 1964, în Madrid, de Ángel Facio, care a activat mai întâi în sfera teatrului studențesc, evoluând apoi spre cel independent - nota trad.). Am fost cu ei în ultimul spectacol și acolo am descoperit că teatrul nu era pentru mine, că nu putea fi drumul meu, pentru că nu eram un actor bun. Îmi place teatrul ca spectator și dacă nu am făcut teatru până acum a fost din teama de a nu dezamăgi sau a nu mă dezamăgi.
A vrea să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador; însă mi-a fost foarte clar de la bun început (că vreau să fac film)
Acum, la 71 de ani și cu douăzeci și ceva de filme la activ, ați descoperit care era acel lucru ce vă făcea special?
La acel moment, a dori să faci filme, trăind într-un sătuc din La Mancha, era ca și cum ai fi japonez și te-ai încăpățâna să devii toreador, însă mi-a fost de la bun început foarte clar: a fost una din marile descoperiri ale vieții mele, dacă nu cumva chiar cea mai mare. Deși, când am venit în Madrid să lucrez la Telefónica, era un vis irealizabil, din primele salarii mi-am cumpărat o cameră de filmat Super 8 și am început să fac o grămadă de scurtmetraje, cu scenarii scrise de mine și chiar cu actori precum Carmen Maura, pe care o știam, era o încântare. A fost o perioadă minunată. Dar nu m-am gândit la ce mă făcea diferit. Nici acum nu mă gândesc prea mult la mine însumi; de altfel, nu mi-am scris biografia și nici n-am permis nimănui să scrie una, eu ca subiect mă consider plictisitor.
Să recunoaștem, dumneavoastră ați fost diferit în tot ce făceați. V-ați exprimat diferit, ceea ce povesteați era diferit, până și modul cum vă îmbrăcați avea personalitate.
Ceva aveam, clar! Îmi amintesc că de când eram mic, în școală, lumea mă privea lung: și-n sens pozitiv, și-n sens negativ. Am avut parte de multă ostilitate și de multe ori m-am simțit respins, dar au fost și multe situații când, dimpotrivă, m-am simțit complet acceptat. Existau oameni pentru care eram un fel de magnet. În liceul teologic, în timp ce colegii mei erau la masă, mă puneau pe un fel de podium ca să citesc cu voce tare romane de Walter Scott sau Călătoriile lui Gulliver. După aceea avea loc o ceremonie pe care regret că nu am inclus-o în La mala educación: mă așezau pe culoarul din dormitoare și, în timp ce elevii se schimbau în pijamale și mergeau la baie pentru a se spăla pe dinți, eu le citeam din Viețile Sfinților și Martirilor, povești cumplite. Preoții mă alegeau pentru tot ce ținea de partea artistică. Și apoi, aveam acea voce de soprană ca a cântăreților castrați, care a dispărut după ce am împlinit 12 ani. Și, desigur, cântam la liturghie și serile, în aer liber, acompaniat la chitară de un preot. În fine, îi înțeleg pe cei ostili: fiind obligați să mă suporte trebuie să fi fost un coșmar.
Cinematografia se presupune că ar trebui să fie liberă de prejudecăți, dar când am început m-am lovit de aceleași suspiciuni pe care le trăisem în sat sau în liceu
Acel sentiment de „a fi diferit” l-ați observat când ați venit la Madrid?
Totalmente, chiar dacă Madridul este un oraș grozav, care se aseamănă cu Parisul sau Roma și în care omul are posibilitatea de a trăi o viață independentă și împlinită. Se presupune că cinematografia este o profesie lipsită de prejudecăți: ei bine, când am început, m-am lovit de exact aceleași suspiciuni pe care le trăisem în sat sau în liceu. Fix aceleași! Începuturile mele au fost foarte dificile, pentru că nimeni nu înțelegea prea bine ce făceam și nu reușeam să obțin finanțare, până când Carmen Maura și Félix Rotaeta au decis să facem scurtmetraje cu Super 8-ul ca formă de crowdfunding și au reușit să strângă 300.000 de pesetas. Cu ei am reușit să filmăm Pepi, Luci y Bom pe 16 milimetri. Eu cred că ceea ce mă făcea cu adevărat diferit era vocația. Și cât de clar îmi era mie drumul. Mai ales în anii '80, ani minunați, dar în care foarte mulți oameni valoroși au fost aruncați în șanț.
În cele din urmă, toate au ieșit cum v-ați dorit?
La nivel personal, îmi asum toată viața. Mă recunosc în ea; mă văd luptând pentru acea societate liberă pe care doream s-o construim la sfârșitul anilor '70 și care se poate concretiza într-o țară pe deplin democratică. Și am avut norocul să fi fost tânăr când acel moment a explodat și să mă pot bucura de asta. Îmi pare bine că am putut trăi toată lupta socială care a precedat acea perioadă și că a continuat până când țara s-a modernizat odată cu venirea legislaturii socialiste. Partea tristă este că nu ne-a folosit ca să creăm societatea pe care am visat-o. Dacă îmi spuneau în anii ‘80 că o să ajung să văd crescând un partid franchist, de extremă dreaptă, n-aș fi crezut nici în cele mai oribile coșmaruri. Spania niciodată n-a reușit să se vindece pe deplin. A închis răni în mod fals, din păcate. Situația politică actuală îmi lasă un gust amar.
Îmi asum toată viața, mă recunosc în ea; mă văd luptându-mă pentru acea societate liberă de la sfârșitul anilor ‘70 ce se poate concretiza doar într-o societate pe deplin democratică
 |
| Almodóvar consideră că în Spania s-a produs un regres al libertăților, comparativ cu anii tinereții sale. |
Vă vine greu să recunoașteți țara?
Uneori, când organizăm o premieră și mă reîntâlnesc cu oameni cu care am împărtășit acest spirit, pare că timpul nu a trecut. E adevărat că de vreo 10-12 ani trăiesc într-o izolare pe care o consider excesivă și mereu sunt pe punctul de a o destrăma, dar îmbătrântrânesc și-mi vine tot mai greu. Nu știu dacă recunosc societatea spaniolă, mai ales acum. Există un așa nivel al urletelor… Dar sunt optimist din fire și-mi place să cred că există acea Spanie bună, doar că nu este cea mai vizibilă, e înecată în decibelii în care plonjăm, dar cred că există. Cu ce nu mă pot obișnui, n-ar trebui nimeni să se obișnuiască, este acea rescriere a istoriei la care suntem supuși. Cei din Camuñas învinuind Republica Spaniolă pentru lovitura de stat militară și de a fi la originea războiului în fața domnului lider al opoziției care nu spunea niciun cuvânt... Este inadmisibil, aceste lucruri n-ar trebui permise și consider că ar trebui să ne scandalizeze foarte tare și să protestăm când auzim asemenea aberații. Sper ca legea (La Ley de Memoria Democrática) să ajute, să nu permită forțelor reacționare să ne repovestească o istorie care n-a existat. Pe noi nu ne pot minți, pentru că am trăit acele vremuri, dar cei care au 20 de ani nu au acele amintiri și sunt foarte expuși.
Trăiesc într-o izolare pe care o consider excesivă și mereu sunt pe punctul de a o destrăma, însă îmbătrânesc și-mi este tot mai greu
În această luptă de zi cu zi, care este clar o sursă de tensiune, nu survine o stare de oboseală?
Acesta este pericolul: din cauza oboselii să privim în altă parte. Este normal și uman să o facem, să ne concentrăm pe problemele personale, să avem grijă de oamenii din jurul nostru și să închidem ochii la orice altceva. Uneori cred că este exact ceea ce se urmărește din partea anumitor grupuri de presiune - să câștige prin epuizarea electoratului. Dar nu putem uita cum ne-am obținut libertatea. Pe vremea UCD (Uniunea de Centru-Dreapta a fost o coaliție politică, devenită partid, ce a condus Guvernul Spaniei în timpul tranziției de la dictatura franchistă spre democrație, între anii 1977-1982 - nota trad.), care era un partid de dreapta, s-a produs acel moment magic când nimeni nu trebuia să ne dea permisiunea de a ne comporta liber; ca tineri ne asumam libertatea și nu aveam teamă. Dar după patruzeci și ceva de ani de democrație, trăim momente extrem de delicate.
Înțelegeți atitudinea botellóneros* în pandemie?
(*Persoane care participă la botellónes - obicei apărut în Spania în ultimul deceniu al secolului 20, în special printre tineri, de a petrece în stradă, consumând băuturi alcoolice. Marile orașe se confruntă în aceste săptămâni cu o criză socială provocată de aceste botellones - nota trad.)
Vreau să fiu sincer. Mă pun în locul tinerilor și mă întreb ce aș fi făcut eu. Și cred că aș fi avut mai multă grijă de familia mea, de bunica mea, de bătrâni, dar recunosc, de asemenea, că atunci când am fost tânăr… aveam un impuls care acum nu mai există. Pe scurt, cred că aș fi fost printre cei care participă la botellónes.
Îmi este mult mai ușor să scriu despre femei. Bărbații îmi ies mai întunecați, pentru că eu sunt referința și chiar dacă viața mea a fost foarte barocă, personajele sunt plictisitoare
Încă o dată, femeile din filmele dumneavoastră sunt mult mai interesante decât bărbații...
Trebuie să-mi asum clar. Mi-e mult mai ușor să scriu despre ele. Bărbații, dovada o aveți în Dolor y gloria, îmi ies întunecați, pentru că eu sunt referința și, chiar dacă viața mea a fost foarte barocă, de fapt, personajele sunt plictisitoare, prea puțin îndrăznețe, prea puțin puternice, fragile. În timp ce personajele feminine sunt inspirate din toate femeile foarte, foarte moderne pe care le-am cunoscut în timpul movidei*, dar au și o parte din femeile din satul meu, din copilăria mea, care se întâlneau pe-afară, cum erau mama și vecinele, femei foarte puternice și fără prejudecăți, chiar dacă trăiau în La Mancha, un loc foarte machist. Ele sunt cele care m-au format, m-au educat.
(*mișcare socioculturală din Spania anilor ‘80, foarte activă mai ales în Madrid, între 1979-1983, inspirată de un grup eterogen de muzicieni, pictori, fotografi, cineaști și caracterizată de căutarea unei schimbări totale a gusturilor și preferințelor culturale - nota trad.)
 |
| Milena Smit și Penélope Cruz, protagoniste din Madres paralelas |
Femeile lui Almodóvar se nasc puternice?
Mereu. Nu contează condiția socială sau jobul pe care-l au, mereu se bucură de o enormă autonomie morală. Oriunde ar fi sau orice li s-ar întâmpla, puterea decizională le aparține. Ca autor, le pun în tot felul de situații nebunești, foarte complicate și dificile, pentru că sunt un scriitor baroc și nu-mi ies poveștile cu familii fericite.
Acum n-ar mai fi posibilă melodia Voy a ser mamá (Voi fi mamă), interpretată alături de Fabio McNamara, pentru că se dezbate ceea ce nu există scris
Considerați că maternitatea oferă putere per se?
Da. Eu nu sunt sigur că noi, bărbații, am înțeles pe deplin maternitatea, pentru că este ceva absolut fiziologic, organic, biologic, ce depășește înțelegerea noastră. Mi se pare că suntem incapabili să înțelegem sfera acestui imens miracol al naturii noastre ca specie, nici în simțire, nici în practică.
Vă amintiți versurile acelui cântec, Voy a ser mamá, pe care l-ați interpretat alături de Fabio McNamara în anii movida?
Și care astăzi nu ar mai fi posibil pentru că s-ar dezbate ceea ce nu există scris… Îmi amintesc perfect. Am văzut recent spectacolul și nu-mi venea să cred, dar chiar dacă părea frivol, nu era chiar așa. Fabio n-a aflat, pentru că nu-i stătea mintea la așa ceva. El urca pe scenă drogat și monta spectacolul și o făcea divin. Eu eram mai în vârstă ca el și aveam alt tip de conștiință socială. Am scris versurile ca reacție la niște afișe puse de asociațiile de părinți catolici împotriva avortului, pe care se vedea o mânuță de bebeluș cerând ajutor. Le găseai în toate autobuzele. M-au revoltat atât de mult, că am scris exact opusul. (Versurile piesei se referă la o viitoare mamă ce refuză să avorteze și plănuiește să-i pună copilului numele Lucifer, să-l exploateze, să-l învețe să critice, să ucidă și să trăiască din prostituție - nota trad.)
Cum vedeți faptul că sunt mesaje în filmele dumneavoastră care astăzi scandalizează mai mult decât atunci când au fost lansate?
Mă simt norocos că le-am putut lansa. N-am avut probleme. Călugărițele din Entre tinieblas erau păcătoase izbăvite, acesta este un mesaj creștin. N-a fost nicio aluzie la vreo sensibilitate. Nu pot să cred așa ceva. Asta ne arată adevărata libertate de care ne bucuram atunci. Dacă mi-ar veni aceste povești acum, le-aș face oricum, aș îndrăzni să le fac fără ezitare, mă tem doar că unele nu ar fi distribuite. E foarte trist cum regresăm în privința libertăților. Cum este posibil ca cineva să se scandalizeze în fața unui afiș ce arată esența vieții: o picătură de lapte ce iese dintr-un sân sub forma unei lacrimi? Mai mult, cum este posibil să fie (acest afiș) cenzurat de un algoritm de rețea socială, nici măcar de un bărbat? Faptul că au ajuns să ne ceară scuze pentru acea gafă îl consider deja o victorie enormă. Como poner una pica en Flandes*.
* (Ca și când ai pune steagul în Flandra - expresie cu sensul de succes răsunător. Originea acesteia vine din Războiul de 80 de ani, cunoscut ca Revoluția Olandeză - nota trad.)