Dacă ai avut nenorocul să te intersectezi cu ele de la bun, de fapt, rău început, și apoi s-au tot acumulat, you're fucked for good. Moby a fost în situația asta (tată alcoolic, sinucigaș, mamă abuzată & abuzivă), de altfel nici nu mă miră prea tare că aflu detaliile astea, muzica lui oricum le transmitea. El prin muzică s-a salvat, a ieșit din matrixul ăla nefast, chiar și acest documentar e tot o ieșire, încă una, deoarece traumelor nu le dai în cap cu faima.
Mi-aduc aminte că pe la începutul anilor 2000 găsisem o fotografie cu el pe net, era extrem de melancolic și trist în acea poză, într-un fel cred că și semănam, adică mie îmi plăcea ideea că am semăna, începusem să mă tund scurt și cred că de-aia îmi intrase în cap chestia asta, pusesem poza pe desktop, iar cineva cu care lucram la ziar mi-a zis: Băi, dar tipu' e torturat, nu e doar trist că dă bine să fie trist!
Mă rog, nu era cine știe ce observație anatreptică și nici nu era la modă narativul despre traume, deși citiserăm ceva Freud și Jung, dar o țin mine și m-a urmărit o vreme. Îmi doream să-i semăn, însă eram complet lipsit de motive care să-mi susțină demersul (din fericire, aș zice). Pe el îl prindea acea stare, era din ea și în ea și, aflând acum tot backstory-ul, îmi dau seama cât de superficial priveam lucrurile.
