Mesaj fixat!

Fixat aici, blagian, ca pe-o casă nouă!

Woody Allen e original chiar şi când se pl(ag)iază pe sine

A primit chiar şi-un Oscar pentru asta. În justificata şi posibila discuţie „merită sau nu merită premiul?” Roger Ebert nu se bagă. Eu nici atât! I'll let you be the judge of that.

Off topic:

Prin facultate aveam carneţele în care îmi notam tot felul de cuvinte sau expresii ce îmi încântau nervul optic/auditiv etc. Care de care mai vernaculare (ştiu pe cineva care jubilează şi-acuma când dă de astă vorbă, cinevaul în cauză fiind la vremea aceea, răspândacul ei de jure, facto & ipso facto), mai breze, mai complicate şi mai implauzibil de folosit în vorbirea de zi cu noapte (mai ales noapte, cu Vulturu' în Club M din Piaţa Muzeului - Cluj). La capătul zilei, alcătuiam un top 3 al celor ce-mi plăceau în mod special. Ulterior, într-un efort de (foto)sinteză desemnam un singur câştigător (e un fel de-a zice, desigur). Acela era cuvântul zilei/săptămânii/lunii. De ce toată această poveste? Deoarece cuvântul sâmbetei de faţă e obsolescenţă. L-am regăsit cu aceeaşi plăcere ca atunci pe un blog remarcabil pe care n-am mai călcat de secole. The time is now. And up!

Cvasimilitudini (XXXI): Special Edition - The Falling Men

René Magritte: Golconde (1953)

(oil on canvas)

Screenshot from Vertigo (dir. Sir Alfred Hitchcock/1958)

 AP Photo/Richard Drew/9/11/2001

Screenshot from the opening title sequence of Mad Men (tv series created by Matthew Weiner/2007-?)

Screenshot from Extremely Loud & Incredibly Close (dir. Stephen Daldry/2011)

 The poster for the fifth season of Mad Men (2012)

Conversaţii la Catedrală (iar „ă”-ul nu-i pus deloc aiurea)

Jesus, Du weisst. Un pseudo(semi)documentar de Ulrich Seidl în care şase personaje sunt acompaniate de o cameră ce încearcă să păstreze distanţa faţă de ele într-un constant exerciţiu de obiectivare. Camera stă chiar la nivelul lor şi le priveşte în faţă, mereu de la aceeaşi distanţă, astfel încât să nu încurajeze nici identificarea spectatorului, dar nici repulsia. Sunt şase personaje privite nici de sus, nici de jos, terre-à-terre, ca în balet, urmărite orizontal, aşadar, în relaţia lor pe verticală cu Dumnezeu. Am fost tentat să spun a la Pirandello, şase personaje în căutarea Creatorului, numai că aici nu e cazul, fiindcă problema asta e rezolvată de multă vreme. Au credinţă (catolici practicanţi) şi, în consecinţă, o formă foarte personală de comunicare cu divinitatea. Acolo unde există, crizele lor sunt mai curând de identitate decât spirituale.

Aş vrea, de pildă, s-o auziţi (şi să nu râdeţi de ea!) pe femeia care, excedată de teleobsesiile soţului bolnav (musulman) îşi împărtăşeşte sub formă de rugăciune, obida: „Trimite-le, Doamne, Duhul Tău Sfânt producătorilor ca să renunţe la emisiune!” Sau, cam din acelaşi registru, pe cea care-l ţine la curent pe Iisus, ca pe un complice, cu ultimele ei manevre din războiul total care este viaţa ei conjugală (are un soţ muieratic împotriva căruia ticluieşte planuri de răzbunare în limitele aprobării tacite ale celui de sus).  Dar în primul rând aş vrea să simţiţi cum creşte filmul, cum depăşeşte domol nivelul unei parade de ciudaţi şi însoţeşte cu loialitate şi răbdare, sufletele astea frământate, pe un front pe care nici comedia, nici psihologia nu-l mai pot acoperi. Nu-i nici o ironie aici: vorba aceluiaşi Pirandello pomenit mai sus: aşa e (dacă vi se pare).

Monday Monologues (LVIII)

You know the story of that accordion? The tale of that instrument is that Guerra, Ignacio's master, won a duel with the devil. The devil, to get his revenge, put a curse on it. Whoever plays it is doomed to be a troubadour. Wandering, playing and singing, till the day they die. lgnacio got married and swore he'd stop playing, but now look at him... lt is said that the only one who can undo the curse is Master Guerra. Did you play it? Did you play it? (laughing) Still believe that shit? At your age! (Agustin Nieves as Ninz Carrillo in Los viajes del viento, dir. Ciro Guerra, 2009)

Cu alte cuvinte, imagini memorabile, admirabile şi delectabile din paginile istoriei acordeonului (versiunea columbiană).

Director cameos in their own films (X)

Roman Polanski in Carnage (2011)

Câteva gânduri despre Tatăl fantomă

1. Tatăl fantomă, debutul în lungmetraj al fostului critic Lucian Georgescu, e un film fără miză. Stăteam cufundat în scaun şi pe măsură ce meandrele tramei îşi desfăceau aripile mi-era tot mai puţin limpede ce vrea filmul ăsta de la mine. Să mă amuze? Să mă ţină în suspans? Să mă atragă în plasa - firavă - a unei poetici de tip Tarkovski meets Kusturica? Sau să mă aburească oferindu-mi câte ceva (puţin şi de mântuială) din fiecare? E atâta derută conceptuală aici încât e nevoie de o supradoză de indulgenţă pentru a trece cu vederea erorile (naivităţile, scăpările?) de construcţie dramatică şi indecizia identitară structurală. M-am străduit din greu să mi-o procur/autoadministrez, dar nu am reuşit. Rândurile de faţă sunt o dovadă.

2. Am apreciat pe de o parte că nu s-a bătut prea mult monedă pe stereotipurile culturale sau de mentalitate ale personajelor şi că s-a făcut economie de mizerabilism. Pe de altă parte, n-am fost în stare să diger nici semănătorismul din cadrele cu plaiuri bucovinene şi nici interludiile onirice cu substrat vampiroid. E bine că nu s-a exagerat cu ele, cu atât mai mult cu cât în jurul lor nu se coagulează nimic, însă la fel de bine puteau să lipsească. Cât despre preţiosul timp pierdut în partea mediană a filmului în căutarea unui proiecţionist ce nu vrea în ruptul capului să-şi abandoneze îndeletnicirea (sau poate în căutarea unei idei de rezolvare a conflictului) nu mai merită discutat din moment ce toate iţele astea sunt descâlcite rapid, forţat şi cvasihilar în ultimele 10 minute.

2. Personajele secundare care ar trebui să susţină şubredul ax narativ nu fac altceva decât să contribuie la degringolada identitară a filmului. Cu o singură excepţie (recepţionerul unui hotel moldav), întâlnim doar copii nefericite, schematizate, ale unor clişee ambulante (vezi trioul de gangsteri ucraineni, preluat parcă din filmele asiatice de serie B şi C).

3. Cum s-a ajuns aici? Nu ştiu, însă e ciudat, pentru că ambii autori ai scenariului au pregătire sau experienţă în domeniu (dobândite nu la şcoala de ucenici). Unul - Lucian Georgescu - e profesor de scenaristică, iar celălalt - Barry Gifford - are în CV  realizări remarcabile alături de David Lynch (Wild at Heart & Lost Highway). Altfel spus, mă aşteptam ca măcar Gifford, autoritate incontestabilă în materie de mindfuck movies, să fie garantul (girantul) unui demers coerent. Eroare.

4. Prestaţia lui Marcel Iureş în acest amalgam exotic este decentă spre rezonabilă. Ca actor, sfinţeşte locul/cadrul, ca vorbitor de engleză se descurcă onorabil în rol de american rătăcit într-o Europă de Est butaforică. Nu exagerează cu accentul străin (pre)fabricat, nu şarjează, rămâne mai mereu în apele teritoriale şi sigure ale limbii de împrumut. Sigur că din când în când unele cuvinte sună british, dar cine se mai împiedică de un astfel de amănunt?

5. Introducerea unui şlagăr din anii 80 (Breakfast in America - Supertramp) e o manevră facilă, artificială şi destul de departe de efectul scontat. Nu am nostalgizat, nu am plonjat mai uşor în poveste, nu am fredonat alături de protagonişti. Ca să parafrazez un vers din melodia în speţă, not much of a song in a not much of a movie. Tatăl fantomă e un fel de entertainment (vorba unuia dintre gangsteraşi) cu glazură groasă de poncif.