Cealaltă Irina (Cornici*): un debut atipic (remarcabil și atipic)

Am rămas cu sentimente amestecate după Cealaltă Irina. Asta deși Andrei Gruzsniczki nu amestecă lucrurile, așa cum se întâmplă, de obicei, în cazul debutanților. Aflat la primul lungmetraj din carieră, el nu cade în păcatul ostentației, nu ține morțiș să arate că știe meserie, deși e evident că știe. El nu vine cu unghiuri deștepte, nu improvizează de dragul improvizației, nu bruschează camera și nici nu implantează vreun gimmick narativ care să răstoarne decisiv perspectiva. Mai exact, evită "montrajul" și spune rotund, pe șleau, fără stridențe, o poveste despre antieroi și mormintele în care ei își îngroapă iluziile o dată ce moartea îi va despărți. Din punctul meu de vedere, suntem cu Cealaltă Irina în prezența celui mai solid și consistent debut din ultima vreme (în caz că nu era clar: filmul lui Gruzsniczki e cu o clasă peste cele de Adrian Sitaru și Radu Jude, ca să nu mai spun de Schimb valutar, de pildă, de care poate fi legat doar tematic).

Scenariul e inspirat dintr-un caz real: o femeie (Simona Popescu/Irina) pleacă la muncă în străinătate - Cairo, de unde revine într-un sicriu, soțul ei (Andi Vasluianu/Aurel) încercând apoi să afle pe cont propriu circumstanțele în care a survenit decesul. Ei bine, adaptarea, aranjarea, transformarea unui astfel de material în subiect cinematografic (Ileana Muntean, Mircea Staiculescu și Gruzsniczki însuși) sunt minuțios realizate. Realitatea este excoriată cu grijă: grija pentru detaliu, grija pentru "istoria" personală a personajelor principale, dar și a celor de coloratură, grija de a nu apăsa prea mult pe coarda sentimentală a privitorilor (o singură dată simți că-ți vibrează în coșul pieptului un do de sus, însă plasarea cumva en passant îi atenuează încărcătura; sounds like that: Aurel, aflat "la cuțite" cu tatăl Irinei - "a avut ghinionul să dea peste tine, un vierme" - e rugat de cumnata sa să mai treacă pe la ei, mai ales că, "uite, o să se nască ăla micu' și ne-am gândit să-i punem numele Aurelian"). În punctul acela al desfășurării evenimentelor, cu un Aurel, paznic la mall, rămas singur într-o luptă inegală și absurdă, replica te lasă fără aer, pur și simplu!

Cei doi protagoniști - Irina și Aurel - sunt astfel construiți și interpretați încât nu te poți atașa de ei. Ființe unidimensionale, in(di)vizibile, șterse, puncte coliniare până la momentul rupturii de nivel din viața lor (dacă erau trei, determinau un plan, ca în geometrie). Dacă de la Andi Vasluianu mă așteptam să facă față unui personaj cam tolomac pus să reacționeze în fața unei tragedii personale (apropo, e primul său rol de mare întindere!), revelația vine de la Simona Popescu. Ea a înțeles perfect resorturile intime ce animă universul ambiguu al unei "țărășence": între adaptarea perfectă la mediul străin în care s-a stabilit și renunțarea la orice precauții în cel natural (e antologic turul de forță pe care-l face acasă la ai ei, undeva prin Prahova, în iegării și șlapii de tarabă atât de tipici pentru un anume fel de a fi) nu există discrepanțe. Cu alte cuvinte, evoluează exact în acel registru ce dă chip țopeniei naturale și cochetăriei de împrumut, adulmecând, exploatând la maximum micile și marile oportunități ce se ivesc. E clar că nu poți simți ceva pentru astfel de personaje dintr-un motiv simplu: nu impun distanță, inaccesibilitate. Fiind prea apropiate de noi, de mediul larvar, în genere, în care ne mișcăm în viața de zi cu zi, singurele opțiuni sunt neutralitatea, circumspecția neimplicarea.

Falsul policier de care i-am auzit vorbind pe unii nu există. Diversele amănunte care apar din investigațiile lui Aurel (magistrală oglinda ce reflectă hidra birocratică din România, mai vie ca niciodată, strivitoare, insensibilă, intimidantă în raport cu oamenii, rămași în continuare la stadiul de numere de înregistrare) nu sunt suficiente pentru a agrega o miză polițistă. Sunt informații ce se adună incremental în urma pelerinajului pe care Aurel este nevoit să-l facă, în mod repetat, la ghișeele/birourile de relații cu publicul din multele organizații care se ocupă de cazul lui. El știe un singur lucru: că Irina nu avea motive să se sinucidă ("Uitați-vă la poza asta: vi se pare că seamănă cu o persoană care vrea să moară? Era fericită, voia să se întoarcă în țară, aveam un viitor împreună"). Restul, cât și care o fi, trebuie aflat! De-aia rămâne neclintit și vrea să meargă în Egipt. E liniștea lui interioară în joc, dar mai ales orgoliul de bărbat (sur)prins între/de două realități, arbitrare amândouă. Abia acolo ar - și am - putea da peste filonul polițist al poveștii.

Premii (pentru cei interesați):
Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI la CinePécs Moveast
Marele Premiu la Festivalul Anonimul
Premiul Zilelor Filmului Românesc TIFF 2009
Cea mai bună regie - Atlas d’Argent, la Festivalul Internaţional de Film de la Arras (6-15 noiembrie 2009)

*Irina Cornici la care fac trimitere în titlu este victima "exorcizării" de la Mănăstirea Tanacu. Într-o oarecare măsură cazurile reale ale acestor două femei se aseamănă!

That's what I call "overdirecting"!

Sunt câteva semne în trailerul ăsta care indică fără dubii libertățile pe care și le-a luat Peter Jackson în aducerea pe ecran a romanului scris de Alice Sebold (care nici el nu era cine știe ce culme a genului). Evident, de la aceste libertăți vor veni și încasările. Jackson nu se joacă. El a ales demult între decență artistică (a se vedea Forgotten Silver, de ex., chiar și Heavenly Creatures) și negoț cu artă de mâna a paișpea. Mă tem că micro-rolul din Hot Fuzz (un hoț deghizat în Moș Crăciun) îl prinde tot mai bine și dincoace de ecran.

Cvasimilitudini (III)

Restul e tăcere (r. Nae Caranfil/2007)

Inglourious Basterds (r. Quentin Tarantino/2009)

Motivații diferite, procedeu identic: incendierea peliculei (ușor flamabilă din cauza compușilor chimici ce intrau în combinație). În termenii psihanalizei lui Gaston Bachelard, am avea complexul lui Empedocle la Leon Negrescu (incendiatorul clinic) pe de o parte, respectiv complexul lui Novalis la Shoshanna/Emanuelle Mimieux pe de altă parte (cel care pune focul e un romantic, e mânat de un ideal nobil și e dispus la sacrificiu/autodafé). Cu alte cuvinte, acest post e o avanpremieră la ceea ce ar fi trebuit să fie la vremea lui review-ul meu la Inglourious Basterds! Dacă va mai interesa pe cineva, bineînțeles.

Houellebecq meets Ratanaruang

Ploy (r. Pen-Ek Ratanaruang/2007)

"Fustele, asemeni cortinelor de la teatru mai târziu, mi-au stârnit curiozitatea. Voiam să știu ce-i sub ele. Era o așteptare, dar și o posibilitate. Fusta era un obiect intermediar; un lucru în sine și un mijloc de a ajunge în altă parte. Asta a devenit paradigma cunoașterii importante pentru mine. Lumea e o fustă pe care vreau s-o ridic". (Michel Houellebecq)

Din Particulele elementare am extras fragmentul de mai sus. Nu e nimic eclatant în el. Nu pentru cine e familiarizat cu obsesiile lui Houellebecq (a se lua în calcul și La rivière, adică transpunerea lor cinematic-schematizată). Dacă stai și gândești puțin problema, viziunea e chiar banală (plus că, dacă nu ai ochiul format, sub unele fuste poți da peste surprize, surprize!). Dacă ne raportăm strict la vorbele scriitorului, avem de-a face cu un caz ideal, desigur! Văzând și revăzând eu Ploy, mi-a fost ușor să fac legătura între Houellebecq, fuste și paradigma cognitivă optimă (cred că merge - la limită, acea limitație care nu limitează - și optică). Dovada e, opinez, grăitoare. Și inspirațională!

All the Presidents' Movies

Ştiţi ce film a văzut JFK cu o zi înainte să-și piardă viața în Dallas? From Russia With Love, un Bond clasic având "războiul rece" cireaşa de pe plot. O ironie a destinului, poate, tulburătoare totuși, dacă ne gândim că Lee Harvey Oswald, singurul făptaş dovedit că a participat fizic la asasinat, avea clare simpatii promoscovite (a stat o vreme în ex-Uniunea Sovietică şi a figurat, zice-se, pe statul de plată al KGB ca agent de influenţă).

Ce peliculă a cenzurat Nixon înainte de a deveni el însuşi personaj într-un thriller politic aka Watergate, regizat (prost) chiar de el? Una relativ obscură, 1776. Pe motiv că îl strângeau pantofii ideologici, le-a sugerat specialiştilor să dea filmul la plivit. Nu de alta, dar satiriza regimul conservator cu versuri precum We have land, cash in hand, self-command, future planned, fortune flies, society survives in neatly ordered lives. Ei bine, o astfel de abordare era, în opinia lui Nixon, cam deplasată chiar şi în ţara libertăţii totale de exprimare (şi cu vorba, dar mai ales cu fapta, după cum, în cazul său, s-a constatat ulterior).

Home cinema-ul prezidenţial a fost inaugurat, în mod cu totul previzibil, cu Naşterea unei naţiuni, blockbuster al epocii mute realizat de D.W. Griffith, în 1915. Dincolo de meritele artistice, şi acestea contestate d unii, filmul rămâne rasist în esenţă (negrii care apăreau acolo erau... albi vopsiţi cu cremă de ghete doar pe față, urechile rămânând natur, iar Ku Klux Klan-ul era glorificat).

Cel mai cinefil președinte a fost Jimmy Carter. În mandatul său a văzut 580 de filme, în medie unul la trei zile. Exagerând puțin, se poate spune că America, rămasă pe pilot automat, a prosperat economic (Carter era baptist şi probabil ştia mai bine ca oricine semnificaţia versului He’s Got the World in His Hands). Apoi, coincidenţă sau ba, succesorul său și cel mai bine clasat în acest clasament e chiar un… actor: Ronald Reagan (330). Nu prea talentat și eclipsat în junețe de Errol Flynn, pe care îl detesta asiduu şi din cauza asta, dar și din cauza vieții desfrânate pe care rivalul o ducea, dar foarte charismatic în politică şi, ca în scenariile atât de dragi marilor studiouri, victimă a unui atentat căruia i-a supravieţuit. Reagan, un sentimental şi un familist convins, a fost printre puţinii preşedinţi pe care i-a podidit plânsul la vizionări. El a fost impresionat de moartea lui scena finală din E.T., Clinton de finalul din Pay It Forward (o moarte absurdă), iar George Bush sr. de mai multe secvențe din The Rookie.

Revenind la JFK. Era un lucru știut că nu avea organ pentru comedii sau drame romantice (americane ori europene). A rămas de pomină episodul cu Jackie abandonată în sală, întrucât el, plictisit de naraţiunea lentă din Anul trecut la Marienbad, ecranizarea lui Alain Resnais după romanul scenariul lui Robbe-Grillet, s-a lăsat păgubaş şi s-a dus la culcare. Cu atât mai spectaculoasă apare prin prisma acestei "demisii", escapada sa cinefilă din miez de noapte, când, însoţit de câţiva feds, s-a "strecurat" într-unul din cinematografele Warner din Washington pentru a vedea în tihnă Spartacus! Chiar şi aşa, va rămâne preşedintele cu cele mai puţine filme urmărite: 22. În 1.000 de zile.

Toate aceste lucruri, dar şi multe altele pe care nu le pot inventaria aici, sunt prezentat într-un documentar pe care eu îl găsesc fascinant: All the Presidents' Movies (bazat în mare parte pe mărturiile lui Paul Fischer, proiecţionistul oficial al Casei Albe în perioada 1953-1986). Acest domn a ţinut o evidenţă scrupuloasă a tuturor filmelor proiectate atât la reşedinţa oficială a primilor bărbaţi americani, cât şi la Camp David. În plus, stă bine şi cu anecdotica! De exemplu, nu a uitat cum Sylvester Stallone, invitat în 1981 de Reagan să vadă împreună Rocky, l-a pârât la nuştiuce asociaţie profesională cerându-i şi demisia c-un drum, nemulţumit de sonorizarea "slabă", asta deşi Francis Ford Coppola dotase sala cu Dolby Surround în urmă cu doi ani.

Ce e cu adevărat interesant e că preferințele cinematografice ale acestor oameni pot fi puse în relație cu evenimente din viața lor. Filmul preferat al lui Nixon? Patton (inspirat din viaţa şi faptele de vitejie/mârlănie ale unui general american din World War II, dur şi despotic, deopotrivă erou şi monstru). La Clinton e şi mai simplu: American Beauty. Cum documentarul a fost realizat în 2003, la 5 ani după sexgate-ul Lewinsky (1998), o secvenţă memorabilă prin forţa sa simbolică e cea în care Mr. Bill C. îi face o înflăcărată recenzie, în vreme ce camera scanează celebrul poster cu Mena Suvari plutind aproape goală într-o cadă cu petale de trandafir.

Pentru cei interesați de ierarhii, iată şi un top 10 al celor mai vizionate filme, aşa cum rezultă din preferinţele prezidenţiale (western-urile iau caimacul):

10) Field of Dreams
9) The Bridge on the River Kwai
8) The Longest Day
7) A Man For All Seasons
6) Sabrina (varianta din '54 cu Bogey & Audrey Hepburn)
5) Patton
4) Roman Holiday
3) Casablanca (Radu Cosaşu ar fi încântat să afle că filmul său de căpătâi e atât de sus într-un clasament cu - unii - oameni josnici)
2) Bad Day at Black Rock
1) High Noon