Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost titlul: White Bird in a Blizzard. Îl şi vedeam agăţat deasupra unei picturi cubiste, tentativă de a transforma în metaforă o abstracţie geometrică. M-am uitat preventiv şi la trailer, deşi nu e un obicei propriu-zis, ocazie cu care mi-am fixat în minte acest cadru numai bun pentru a ilustra un episod din seria All good people read good books.
După vizionare, (a)percepţiile s-au limpezit cu totul: titlul e doar o metaforă ieftinuţă, iar filmul este un animal complet diferit de cel prezentat în trailer. Nu că n-ar fi o monedă curentă în materie de promovare, căci e, doar că nu mă aşteptam s-o întâlnesc în cazul de faţă, White Bird in a Blizzard fiind o producţie independentă semnată de un tip, Gregg Araki (Mysterious Skin, Splendor, Totally F***ed Up), pentru care neatârnarea artistică e pâinea cea de toate zilele.
Nu şi inspiraţia! Că o cam luase pe mirişte era vizibil încă din Kaboom (2010) iar acest opuscul (bazat pe un roman de Laura Kasischke) nu face decât să-i confirme direcţia razna. E aşa de spectaculoasă disoluţia narativă în aceste două filme, şi cu precădere în cel la care mă refer acum, că de la un punct încolo povestea (dispariţia subită a unei gospodine lower middle class, relatată din perspectiva fiică-sii, adolescentă) devine irelevantă. Nu e o tehnică de captare a atenţiei, din păcate, ci o consecinţă a absenţei oricărei forme de tehnică. Entropia care guvernează întregul asamblaj pare generată de aplicarea într-o manieră foarte bizară a principiului haosului organizator din termodinamică. N-ar fi o chestie eminamente rea dacă ar fi controlată. În felul ăsta ar deveni mai puţin vizibilă. Sau vizibilă într-un mod mai puţin enervant. Însă e fix pe dos.
Senzaţia e că Araki îşi caută din mers un nou stil, un nou mediu de exprimare, fiind complet neinteresat de efectele acestei căutări asupra produsului final. Nu ştiu cât îl va ţine sau încotro îl va duce, sigur e că aştept cu interes deznodământul acestui proces. De regulă, ebuliţiiile creative ale regizorilor de tip Araki se lasă cu jaw dropping movies (în sens pozitiv) sau cu definitiva ieşire în decor. Altă cale nu există.
Dacă ar fi să remarc ceva în mod deosebit atunci aş aminti excepţional-fidela reconstituire a perioadei (suntem la finalul anilor 80) cu toată gadgetăria momentului la locul ei, prilej de frisonante inducţii de nostalgie, respectiv repetatele vernisaje de sâni (plăcute ochiului, admit) la care se dedă protagonista (Shailene Woodley, aici într-un registru ceva mai rebel faţă de The Spectacular Now). Cred că e primul ei film în care se dezbracă, doar pân' la brâu, e drept, but she's a hot prospect. Plus Eva Green, atât cât apare (în flashback-uri ori în vis), şi eclectismul fusion al coloanei sonore (Depeche Mode, The Cure, Pet Shop Boys, New Order, Soft Cell et alii).
Nu şi inspiraţia! Că o cam luase pe mirişte era vizibil încă din Kaboom (2010) iar acest opuscul (bazat pe un roman de Laura Kasischke) nu face decât să-i confirme direcţia razna. E aşa de spectaculoasă disoluţia narativă în aceste două filme, şi cu precădere în cel la care mă refer acum, că de la un punct încolo povestea (dispariţia subită a unei gospodine lower middle class, relatată din perspectiva fiică-sii, adolescentă) devine irelevantă. Nu e o tehnică de captare a atenţiei, din păcate, ci o consecinţă a absenţei oricărei forme de tehnică. Entropia care guvernează întregul asamblaj pare generată de aplicarea într-o manieră foarte bizară a principiului haosului organizator din termodinamică. N-ar fi o chestie eminamente rea dacă ar fi controlată. În felul ăsta ar deveni mai puţin vizibilă. Sau vizibilă într-un mod mai puţin enervant. Însă e fix pe dos.
Senzaţia e că Araki îşi caută din mers un nou stil, un nou mediu de exprimare, fiind complet neinteresat de efectele acestei căutări asupra produsului final. Nu ştiu cât îl va ţine sau încotro îl va duce, sigur e că aştept cu interes deznodământul acestui proces. De regulă, ebuliţiiile creative ale regizorilor de tip Araki se lasă cu jaw dropping movies (în sens pozitiv) sau cu definitiva ieşire în decor. Altă cale nu există.
Dacă ar fi să remarc ceva în mod deosebit atunci aş aminti excepţional-fidela reconstituire a perioadei (suntem la finalul anilor 80) cu toată gadgetăria momentului la locul ei, prilej de frisonante inducţii de nostalgie, respectiv repetatele vernisaje de sâni (plăcute ochiului, admit) la care se dedă protagonista (Shailene Woodley, aici într-un registru ceva mai rebel faţă de The Spectacular Now). Cred că e primul ei film în care se dezbracă, doar pân' la brâu, e drept, but she's a hot prospect. Plus Eva Green, atât cât apare (în flashback-uri ori în vis), şi eclectismul fusion al coloanei sonore (Depeche Mode, The Cure, Pet Shop Boys, New Order, Soft Cell et alii).