Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

luni, 22 iunie 2015

Cvasimilitudini II.23 [Red dots]

Screenshot from Mr. Turner (dir. Mike Leigh/2014)

Într-una dintre secvenţele pe care Mike Leigh o repetă la anumite intervale de timp, de fiecare dată imprimându-i fine variaţii de sintaxă, ritm şi context, Turner îşi face obişnuita plimbare la Royal Academy of Art pentru a vizita expoziţiile ce includ atât lucrări proprii, cât şi ale colegilor de breaslă sau generaţie. Tablourile neoclasice - afinităţi elective şi provocări complezente - îi reţin, de regulă, atenţia. Din ce în ce mai bătrân şi tot numai un mormăit, Turner le studiază cu detaşare în genere superioară. Cu unele idei rezonează, la altele strâmbă din nas, altele i se par de-a dreptul ridicole.

Deschid o scurtă paranteză: spre deosebire de alţi congeneri, Turner nu-şi blochează evoluţia în spatele statutului deja câştigat. El caută peste tot spectatori şi opinii care să-l ajute să simtă noile trenduri şi să evite manierismele, letargia stilistică, micile comodităţi auctoriale. E drept, şi pierderea progresivă a vederii va juca un rol important în acest proces, însă schimbarea progresivă de ton şi perspectivă e de netăgăduit. Practic, operele din ultima parte a vieţii sale, mult mai fluide cromatic şi cu un grad de abstractizare mult mai pronunţat, preced impresionismul. Aşadar, hârâitul necontentit şi bombănelile monocorde, mărci elocuţionale ce-l individualizează dar îl şi izolează de proştii iritanţi, nu-s semne ale unei senectuţi moroase, ci forme de autoprotecţie, plase de siguranţă antitracasare.

În secvenţa despre care vorbeam mai sus, Turner (Timothy Spall, premiu pentru interpretare masculină la Cannes, anul trecut) se opreşte în dreptul unui tablou de Constable, rivalul său în epocă, atras şi de faptul că acesta îşi retuşa pânza, adăugând tacticos o constelaţie de puncte roşii. Nişte steaguri sau ceva de genul.

Reacţia lui e promptă: ia o pensulă şi „lipeşte” pe propria pictură (un peisaj marin, fireşte), undeva în valurile din planul frontal, un moţ roşu-purpuriu ce contrastează puternic cu restul asamblajului, stârnind ilaritate în rândul asistenţei. Pare că lucrurile se vor opri aici, însă după câteva zeci de secunde Turner revine şi, cu degetul învelit într-o batistă, altă excentricitate!, remodelează pata aceea sub forma unei geamanduri. Brusc, toată paradigma se schimbă. Rigidităţii lui Constable, el îi opune improvizaţia zglobie, incertitudinea figurativă, adică o supapă deschisă spre tot ce-l înconjoară.

Printr-un fericit hazard al programării (în Les films de Cannes...) am văzut Leviathan-ul lui Zvyagintsev imediat după filmul lui Leigh. Chiar aproape de sfârşit, când toată tensiunile fi-vor consumate, mi-a reţinut atenţia cadrul de mai jos, lăsat aproape un minut să curgă, în care un butoi roşu este purtat de colo colo de valurile furioase ce se izbesc de stânci. M-am gândit instantaneu la tabloul lui Turner

Singura diferenţă e absenţa corăbiilor din planul secund, însă referinţa (spre această lucrare sau spre altele similare) mi se pare clară şi certă, mai ales că Zvyagintsev e un tip cu o solidă educaţie plastică. În filmele sale, picturalul, ba chiar o anumită predilecţie spre monumental, reprezintă un element esenţial! Detaliul de aici funcţionează ca simptom la suprafaţa imaginii căci în subsidiar el restituie naturii esenţa primară, ignorând toate tribulaţiile omeneşti de până atunci.

Screenshot from Leviathan (dir. Andrei Zvyagintsev/2014)