Eduardo Mendoza
Carlos Ruiz Zafón: Cursa unei comete pe o unică orbită
„Cu moartea sa, retrasă și îndepărtată, se încheie călătoria insolită a unui scriitor pe circuitul accidentat al narațiunii spaniole contemporane
În cariera sa, pe cât de scurtă, pe atât de fecundă, s-au invocat mai multe lucruri, astfel că trecerea lui să fie ca unei comete pe o unică orbită: văzută și nevăzută.
Carlos Ruiz Zafón s-a născut și a crescut în Barcelona. A lucrat timp îndelungat în publicitate; a început cu ficțiunea poveștilor pentru tineri; s-a stabilit în Hollywood și frecventa lumea cinematografiei. A compus, cu seriozitate și talent, muzică.
Cu acest bagaj nu este surprinzătoare o anume eficiență narativă care să funcționeze minunat pentru toată lumea. În privința teoriei literare, mingea era la el. A luat ce a vrut de unde i s-a părut convenabil, fără să se ralieze niciunei școli literare: nici măcar în cea a nutritului grup al refuznicilor oricărei etichete.
În opera lui a încăput tot: autori clasici și populari, epopee și kitsch, fără să uite de filme, seriale, comedii, trei domenii pe care le-a cunoscut temeinic. Cu aceste elemente și-a construit o lume personală încărcată de artificii care, cu toate acestea, a conservat inocența și nostalgia unei copilării petrecute într-o Barcelonă a cartierelor și a verilor fericite pe plaja Sant Pol.
Lucra de la distanță. Chiar când trecea prin Barcelona, o făcea aproape incognito: centrul lui de greutate a fost Los Angeles. Mai mult decât să intre, s-a strecurat peste noapte în supraaglomeratul roman spaniol fără ca nimeni să-și poată explica cum și de ce s-a transformat într-un fenomen universal. Un succes atât de răsunător îl copleșește pe creator, care trebuie să-l gestioneze cu prudență ca să poată continua crea. Prea multă strălucire duce la eșec. Celebritatea, în ciuda tuturor așteptărilor, nu aduce decât neplăceri și stârnește invidie. A făcut și el ce-a putut.
A procedat corect să rămână la marginea unui colectiv căruia nu i-a aparținut niciodată. La început nu provenea din trib, iar apoi succesul deja nu l-a mai lăsat să intre, deoarece speța sa era greu de încadrat, iar în final, greu de iertat. El însuși a contribuit la consolidarea condiției sale de extraterestru. Era puțin sociabil și privea cu suspiciune atât lauda cât și respingerea. Evita interviurile și aparițiile publice, cel puțin în Spania. Puținele dăți când a fost să ofere autografe la Sant Jordi sau la Târgul din Madrid, îl instalau într-un stand îndepărtat cu un impresionant și exagerat baraj de securitate ca să evite avalanșele. Nimeni nu se putea apropia de el, nici el nu se apropia de cineva.
Pe distanțe scurte, totul dispărea. Era cordial, inteligent, simpatic, excentric și distractiv. Avea simțul umorului ca al unui copil obraznic. Chiar dacă, după vârstă, țineam de două generații diferite, Barcelonele noastre aveau multe în comun, iar pe câmpul ficțiunii amândoi cultivam legume asemănătoare. Acestea și alte afinități ne-au făcut să dezvoltăm o amiciție condiționată de distanța geografică.
În ultimii ani ne-am întâlnit pe tărâmul confortabil al nimănui care este Londra, unde eu locuiam mai mult sau mai puțin, iar el și Mari Carmen (soția, n.m.) căutau o casă până când Brexit i-a descurajat vremelnic, iar cancerul, definitiv. În această etapă ne-am văzut cu o anumită frecvență, iar apoi, când boala l-a scos din circuit, am continuat să comunicăm prin email. Ar fi pios să spun că a luptat până la ultima suflare și apoi a aruncat prosopul. În cazul său, singura luptă a fost să suporte cu demnitate resursele limitate ale științei: la finalul drumului nu există niciun prosop de aruncat. A câștigat faimă și bani, însă soarta i-a lăsat prea puțin timp să se bucure de ele.
O ultimă notă frivolă referitoare la garderoba lui. Uneori purta haine țipătoare ca ale unui surfer californian, alteori, fără niciun motiv anume, un costum elegant, negru, care îi dădea un aer distins, de episcop anglican. Acesta și alte detalii similare mă făceau să cred că el se vedea un personaj evadat dintr-un roman pentru adolescenți sau dintr-o carte de benzi desenate ori dintr-un storyboard. Poate mă înșel și imaginea pe care o proiecta era doar una din multele forme de a se proteja. Nu contează. În acest moment, ce cred eu și ce cred ceilalți nu are nicio importanță.”
[Traducerea din spaniolă aparține Adrianei. Textul original poate fi citit aici.]
Cu acest bagaj nu este surprinzătoare o anume eficiență narativă care să funcționeze minunat pentru toată lumea. În privința teoriei literare, mingea era la el. A luat ce a vrut de unde i s-a părut convenabil, fără să se ralieze niciunei școli literare: nici măcar în cea a nutritului grup al refuznicilor oricărei etichete.
În opera lui a încăput tot: autori clasici și populari, epopee și kitsch, fără să uite de filme, seriale, comedii, trei domenii pe care le-a cunoscut temeinic. Cu aceste elemente și-a construit o lume personală încărcată de artificii care, cu toate acestea, a conservat inocența și nostalgia unei copilării petrecute într-o Barcelonă a cartierelor și a verilor fericite pe plaja Sant Pol.
Lucra de la distanță. Chiar când trecea prin Barcelona, o făcea aproape incognito: centrul lui de greutate a fost Los Angeles. Mai mult decât să intre, s-a strecurat peste noapte în supraaglomeratul roman spaniol fără ca nimeni să-și poată explica cum și de ce s-a transformat într-un fenomen universal. Un succes atât de răsunător îl copleșește pe creator, care trebuie să-l gestioneze cu prudență ca să poată continua crea. Prea multă strălucire duce la eșec. Celebritatea, în ciuda tuturor așteptărilor, nu aduce decât neplăceri și stârnește invidie. A făcut și el ce-a putut.
A procedat corect să rămână la marginea unui colectiv căruia nu i-a aparținut niciodată. La început nu provenea din trib, iar apoi succesul deja nu l-a mai lăsat să intre, deoarece speța sa era greu de încadrat, iar în final, greu de iertat. El însuși a contribuit la consolidarea condiției sale de extraterestru. Era puțin sociabil și privea cu suspiciune atât lauda cât și respingerea. Evita interviurile și aparițiile publice, cel puțin în Spania. Puținele dăți când a fost să ofere autografe la Sant Jordi sau la Târgul din Madrid, îl instalau într-un stand îndepărtat cu un impresionant și exagerat baraj de securitate ca să evite avalanșele. Nimeni nu se putea apropia de el, nici el nu se apropia de cineva.
Pe distanțe scurte, totul dispărea. Era cordial, inteligent, simpatic, excentric și distractiv. Avea simțul umorului ca al unui copil obraznic. Chiar dacă, după vârstă, țineam de două generații diferite, Barcelonele noastre aveau multe în comun, iar pe câmpul ficțiunii amândoi cultivam legume asemănătoare. Acestea și alte afinități ne-au făcut să dezvoltăm o amiciție condiționată de distanța geografică.
În ultimii ani ne-am întâlnit pe tărâmul confortabil al nimănui care este Londra, unde eu locuiam mai mult sau mai puțin, iar el și Mari Carmen (soția, n.m.) căutau o casă până când Brexit i-a descurajat vremelnic, iar cancerul, definitiv. În această etapă ne-am văzut cu o anumită frecvență, iar apoi, când boala l-a scos din circuit, am continuat să comunicăm prin email. Ar fi pios să spun că a luptat până la ultima suflare și apoi a aruncat prosopul. În cazul său, singura luptă a fost să suporte cu demnitate resursele limitate ale științei: la finalul drumului nu există niciun prosop de aruncat. A câștigat faimă și bani, însă soarta i-a lăsat prea puțin timp să se bucure de ele.
O ultimă notă frivolă referitoare la garderoba lui. Uneori purta haine țipătoare ca ale unui surfer californian, alteori, fără niciun motiv anume, un costum elegant, negru, care îi dădea un aer distins, de episcop anglican. Acesta și alte detalii similare mă făceau să cred că el se vedea un personaj evadat dintr-un roman pentru adolescenți sau dintr-o carte de benzi desenate ori dintr-un storyboard. Poate mă înșel și imaginea pe care o proiecta era doar una din multele forme de a se proteja. Nu contează. În acest moment, ce cred eu și ce cred ceilalți nu are nicio importanță.”
[Traducerea din spaniolă aparține Adrianei. Textul original poate fi citit aici.]
