Elegy pleacă de la o carte de Philip Roth (The Dying Animal) şi mă tem că nu a nimerit chiar pe mâinile cui trebuie (Isabel Coixet). M-a prins la început, dar pe nesimţite m-a pierdut pe drum. Am rămas totuşi in the game doar pentru Penelope Consuela Cruz (una din ex-iubirile mele de şi pe celuloid) şi părţile ei anatomice, generos & maiestuos expuse (a la Goya) şi am sfârşit prin a fi fermecat de Patricia Clarkson ce-mi aducea aminte în câteva din momentele sale de sexpertease... de Sophia Loren (din filmul din care am selectat imaginea de faţă).
În locul lui Kepesh, profesor universitar cu morgă (un Ben Kingsley apatic, ieşit din formă) aş fi pariat toţi banii şi tot timpul pe ea. Personajul ei, trecut prin viaţă şi oarecum împăcat cu expedientele sentimentale, ştie ce e tandreţea pe sponci şi ştie cum s-o preţuiască atunci când are parte de ea, însă un bărbat precum Kepesh, ezitant, angoasat de spectrul tot mai pregnant al îmbătrânirii - temă predilectă la Roth - şi tocmai de aceea predispus spre „comodificare” erotică, dar nu în ultimul rând erodat de tot soiul de complexe (sau prejudecăţi delicate?) are dificultăţi - pentru mine inexplicabile - în a aprecia şi perpetua this love on the run. După cum nici în relaţia cu muza lui mai tânără nu se descurcă tocmai onorabil. Avea dreptate Wong Kar Wai: Love is all a matter of timing! Or Elegy e de la un capăt la altul o sarabandă a desincronizărilor.
Key to the kingdom: I think it was Betty Davis who said old age is not for sissies. But it was Tolstoy who said the biggest surprise in a man's life is old age. Old age sneaks up on you, and the next thing you know you're asking yourself, I'm asking myself, why can't an old man act his real age? How is it possible for me to still be involved in the carnal aspects of the human comedy? Because, in my head, nothing has changed. (David Kepesh)