"Four is what...?" (127) [Severance 2 cu 10/2025]

Remember Ephesians?

Devour feculence, Mr. Drummond!

Într-unul din episoadele anterioare (acum suntem la 9, urmează finalul), șeful etajului de „tăiați” (sau severinzi?) din clădirea Lumon și villain de serviciu, Mr. Milchick (miștocărit Milkshake), este supus unei evaluări de progres, căci treaba nu mai merge ca-n vremurile bune în care echipa MDR era ținută în întuneric de Mrs. Cobel. Tehnic vorbind, Milchick este un despot luminat care propune metode de exploatare ceva mai umane, privite cu mefiență de managementul ultraconservator (dar tolerate după răzmerița ce era să se termine prost).

Trimisul și exponentul acestui sistem este Mr. Drummond, el însuși o figură despicabilă ca fel de-a fi ;) Drummond este mandatat să-i comunice verdictul, punct cu punct, proces pe durata căruia face tot ce-i stă în putință pentru a-l umili cu aerul că, de fapt, îl protejează, îi face un bine, cunoașteți schema, nu insist. 

Primul reproș, unul minor, benign, de încălzire, îl vedeți mai jos. 

Too Many Big Words.

Într-o evaluare onestă o astfel de concluzie se descalifică de la sine pentru că termenii nu sunt definiți, cuantificabili. Într-o astfel de formulă arbitrarul e la el acasă, ca un șarpe într-un cuib de pasăre. Ok, big words putem intui ce înseamnă: vocabularul lui Milchick e prea dezvoltat. Ce rămâne în aer e acel too many, întrucât emitentului nu i-a fost setată o limită de vernaculare. Nu rezultă că a depășit o barieră, în afară, poate, de aceea a unui bun simț: vezi că n-ai cu cine, te oprești. Însă ăsta nu e un indicator de performanță, e doar o formă de șicanare. 

S-au plâns lucrătorii că îi complexezi lexical, i se dă de înțeles, mai lasă și tu dracului formele astea sofisticate de epatare, nu le câștigi respectul folosind cuvinte care au viață doar în dicționare (nu e un citat mot-à-mot, am sintetizat eu). 

Milchick încasează în plin, nu se poate opune și nici drept de apel n-are. Mult timp după acea evaluare, reproșul pe tema big words îl va bântui: vedem asta în niște flashback-uri ca de vise rele și mai ales în cadrele de character study în care recitește raportul și se oprește asupra acelui punct.

Și vine episodul 9 în care Milchick, confruntat cu sfidări masive din partea MDR, este luat iar la refec de același Drummond. Acum nu mai există niciun document scris, pur și simplu e bullying corporatist executat de pe poziții de putere. Doar că, la un moment dat, raportul de forțe basculează. Obida strânsă și densificată în timp face pur și simplu explozie. Iar suflul merită toți banii. Enjoy! Pe repeat.

P.S.: Acest episod, intitulat The After Hours, este scris integral de Dan Erickson. Și o mai spun o dată: se vede.

Scurtă dare de seamă despre un festival care crește

Visuali Italiane. 

Noua cinematografie italiană în România (adusă de Instititul Italian de Cultură din București).

S-au făcut deja patru ediții (organizate la începutul lui martie).

Patru. Cu asta de-acum cu tot, care tocmai se termină (verb @ perfect simplu). 

Prima mi-a scăpat in integrum.

A doua, curatoriată de Mario Sesti (critic, jurnalist, cineast), rămâne - pentru mine - cea mai bună, imho (#stayhumble) :))

Pentru că de ce?, vorba unui infam nenumit.

În primul rând, datorită selecției: echilibrată, diversă și sprințar prezentată de Sesti.  

În al doilea rând, datorită numărului mare de regizori veniți să dialogheze cu aș fi zis spectatorii, însă mai aproape de realitate ar fi cu firavul public rămas la MȚR după proiecții și obligați (regizorii, desigur), volens-nevolens (pun intended), să răspundă și unor întrebări, nu mă feresc a pune eticheta, stupide. Recordul în materie data de atunci, când lui Yuri Ancarani, regizorul unui ozn numit Atlantide, cineva i s-a adresat cu titlu de imputare: De ce aveți acest prenume slav, de unde vine Yuri? Recordul a fost bătut (bine) le ediția curentă, nu dau detalii, e mult prea cringe.

Și, nu chiar în ultimul rând, deși așa pare, pentru că a reușit să atragă comunitatea italiană de prin București, iar italienii sunt exuberanți și dezinhibați cum îi știm, n-au taine, se manifestă ca la ei acasă indiferent unde s-ar afla. Așa și aici: la unele proiecții puteai jura că ești la Roma, Milano, Napoli sau p-acolo. N-am regăsit componenta asta de mortar social în niciun alt festival străin organizat în România, cel puțin nu la acest nivel. Partea bună e că dimensiunea comunitară s-a păstrat și a crescut. 

La a treia ediție, anul trecut, gestionată de Eddie Bertozzi (selecționer la Locarno), au fost filme de top, dar numărul realizatorilor veniți la București s-a redus, în vreme ce acum (tot cu Eddie playmaker), producțiile, chiar dacă trecute prin festivaluri ca Veneția, Locarno sau Roma, au tins spre moderat cu unele intensificări locale ;) 

Cam la fel și cu autorii în carne și oase, extrem de puțini, doar doi, dacă nu mă înșel. 

Nu țin nimănui contabilitatea primară, doar constat rece (fără reproșuri) și la cald (imediat după încheiere). Tot ca observație rapidă: harta pare a se înclina și anul ăsta spre fascinantul și febrilul sud al Italiei - dacă luăm în calcul atât regiunile/orașele în care sunt plasate poveștile, cât și personajele ce le populează.  

Am făcut toată introducerea asta (peste care nu m-ar mira să fi sărit) strict pentru context. 

Acum că îl aveți, las și o listă cu filmele văzute (ce am apucat să prind), așezate în ordinea importanței pe care și-au câștigat-o prin discurs/limbaj, prestanță și ....

5. (⭐) Sulla terra leggeri (regia: Sara Fgaier/2024)

High hopes, low deliveries. Câteva momente bune, cam puține, totuși, în ciuda subiectului ofertant. Un film ce pornește mult prea târziu și se oprește prea repede. Ilinca Manolache, prezentă în sală, s-a plictisit îngrozitor și a ratat momentul în care filmul a decolat. Probabil că aș fi procedat la fel, norocul (său) a constat în durată: cât un meci de fotbal cu prelungiri date la mișto. 

4. (⭐⭐) Ex aequo:

Il tempo che ci vuole (regia: Francesca Comencini/2024)

Dialog unilateral tată (Luigi Comencini) - fiică (Francesca) din perspectiva recuperării unei relații care a dat rateuri. Emblematicul cineast italian, despre care Radu Cosașu spunea că este regizorul celor mai inteligente melodrame, este interpretat de Fabrizio Gifuni, om de bază pentru Bellocchio, care l-a distribuit în rolul lui Moro. În film este surprinsă fragmentar acea perioadă zbuciumată și aș fi apreciat dacă autoarea l-ar fi pus pe Gifuni în același cadru cu el însuși, privindu-se în film din film. A ales niște imagini efasate de arhivă cu impact nesemnificativ.

Hey Joe (regia: Claudio Giovannesi/2024)

Ziceam aci pe blog, într-un alt context: 

De la Henry James citire: Americans going to Italy are always asking for trouble. Or redemption, aș adăuga eu. Cam la fel stau lucrurile și în Hey Joe, lungmetraj în care James Franco intră la fix contururile unui amerrican marcat de ratare și alcoolism ce-și caută prin Napoli fiul abandonat în urmă cu 20 de ani. Hey Joe, simplu & delectabil pe alocuri, e aproape un neowestern din care lipsește doar preotul, în rest îi avem pe toți (de la villains la fata de condiție modestă care-și câștigă existența în maniere neortodoxe). 

3. (⭐⭐⭐) Ex aequo:

Campo di battaglia (regia: Gianni Amelio/2024)

Iddu, l'ultimo padrino (regia: Fabbio Grassadonia & Antonio Piazza/2024) 

Două filme showcase pentru doi actori italieni în vogă: Alessandro Borghi (primul) și Toni Servillo (al doilea). Dacă jocul lui Borghi - într-o producție pe care am putea-o numi de epocă (WWI) - aduce mult în unele momente cu manierismul interiorizat al lui Joaquin Phoenix, ba și fizic seamănă (are inclusiv cicatricea aia pe buza superioară), Servillo se mai reinventează o dată ca mafiot sau, mai degrabă, prieten al mafioților, el fiind, de fapt, una din rotițele acelea fără de care rețeaua de complicități numită mafie nu ar putea funcționa.

Trebuie adăugat, totuși, că în Iddu, pe lângă personajul lui Servillo, strălucește și intrigă Elio Germano în rolul lui Matteo Messina Denaro, șef de clan sicilian care a reușit să se ascundă vreo 30 de ani în Palermo, sub nasul și probabil cu discretul concurs al autorităților italiene (de altfel, cei doi autori nu se sfiesc să acrediteze această idee). Cum a fost posibil? Iată că a fost.

2.  (⭐⭐⭐⭐) Real (regia: Adele Tulli/2024)

1.  (⭐⭐⭐⭐⭐) Diciannove (regia: Giovanni Tortorici/2024)

Debut insolent, arogant și parțial autobiografic Diciannove reflectă tribulațiile, angoasele și-n ultimă instanță angst-ul unui student de 19 ani, înscris în anul I la litere și aflat în război - la intensități diferite - cu toată lumea: establishment-ul cultural (de ex., Pasolini din Scrieri corsare i se pare supraevaluat și argumentează de ce), școala (nu digeră profesorii și metodele șablonarde în care predau), congenerii (fatalmente superficiali), familia (băgăcioasă). 

Se înțelege relativ ok doar cu soră-să și cu un văr primar, în rest reduce contactele sociale la minimum, dedicându-se unui studiu acerb pe baza unor criterii stabilite de unul singur. Așa ajunge la poeți precum Francesco Berni (secolul XV) sau scriitori ca Daniello Bartoli (secolul XVII), pentru lucrările acestuia din urmă făcând aproape o obsesie, în timp ce colegii lui înghit fără prea multe apăsări doar ce li se livrează de la catedră.

Tortorici articulează, în răspărul oricăror convenții, portretul unui tânăr care absoarbe masiv informație, o asimilează în manieră proprie și o restituie când are ocazia în formule abrazive. Este funcțional social, nu face nimic înadins pentru a fi antipatic și tocmai asta îl ajută să preia date din realul imediat. Este un fanatic al observației directe, nemediate, însușire ce-l propulsează simultan spre autoizolare și forme de socializare la limita promiscuității. Deși nu-ii un exponent reprezentativ, el fiind atipic, filmul reușește să creioneze un portret al generației Z printr-o lentilă minunat întoarsă și mă opresc aici pentru a nu da din casă mai mult decât e necesar. 

Căutările lui Leonardo (numele personajului) sunt susținute de un limbaj cinematografic fluid, inventiv metisat cu tehnici din alte arte și mai ales nedogmatic. Cineastul nu se teme să lase filmul nicăieri, evită o rezoluție, un final chiuso.. Ce ar putea să fie final la 19 ani, ce anume ar putea avea statut de rezoluție când totul e deschis? 

***

Unele dintre titlurile de mai sus vor umbla prin țară: Cluj-Napoca, Timișoara. Craiova, Iași - până la finalul lui martie, respectiv Sibiu, la sfărșit de mai, în Este Film Festival. Nu recomand nimic, nu vă îndemn să vedeți nimic, faceți fix cum vă taie capul, doar să nu aud apoi că nu știați de ele. Pwp!

Gemma (new crush)

Gemma.

Sau Ms. Casey - ca prizonieră & innie cu multiple extensii - în lagărul Lumon Industries.

Gemma, spre deosebire de ceilalți lucrători „tăiați”, are implantat un chip atipic, efectul fiind acela că nu are corespondent un outie. Ea nu merge acasă la final de zi, nu tranzitează spațiile de diferențiere ce activează chip-ul separării conștiinței din interior și exterior. 

Gemma e numele său (sau persoana) din viața ante-Lumon (încerc să ațâț, nu să dau spoilere). 

Gemma a fost protagonista episodului 7 din Severance (în care, de ex., celălalt personaj feminin proeminent, Helly R., nu apare). Episod co-scris de Dan Erickson, creatorul acestui serial devenit cult după nici două sezoane (zic nici, fiindcă al doilea, ăsta de acum, încă nu a ajuns la final, mai sunt trei capitole). Erickson a ieșit temporare din rolul de scenarist în sezonul curent, s-a orientat sau a fost orientat spre jobul de showrunner: jucăria este mai departe a lui, dar controlul creativ este partajat (cu Ben Stiller, între alții - chestiune care în cazul de față e un asset, faptul că există o continuare i se datorează acestuia din urmă).

Mâna lui Erickson se simte (în raport cu episoadele 4 și 6, de pildă, în care se încearcă augmentarea misterului pe căi anorganice, prin intervenționism studiat, un mod de a genera artificial, nu musai nereușit, un supliment de mindfuck: se adună mai multe întrebări decât rezolvări). 

Prin comparație, episodul 7 se dezvoltă printr-o acumulare organică de flashback-uri și, posibil, flashforward-uri (niciodată nu ești sigur într-un univers multistratificat ca Lumon), având în centru un personaj, acest personaj, Gemma, prizonier în bardo*, așa cum Audrey în TP: The Return părea captivă într-un spațiu interstițial, între lumi, din care evadarea, la fel ca în cazul Gemmei, este o iluzie autoîntreținută. Dacă Audrey este aproape antipatică, acrită sau afectată de starea în care se află, Gemma, în ciuda rescrierii seriale de cod, so to speak, rămâne și-n măruntaiele monstrului atașantă, caldă, empatică, așa cum era și în lumea de la suprafață, lumea așa cum o știm (în care avea o viață alături de Mark S.). 

Gemma / Ms. Casey. 

Atașantă.

Diafană.

Eterică.

Dichen Lachman.

Mamă din Tibet. 

Tată din Australia.

Un mix care-i conferă o aură out of ordinary în general, nu doar în Severance, unde iese și mai mult în relief datorită show-ului în sine, unul care privilegiază apariția unor figuri umane în ipostaze narative atipice. 

Nu-mi amintesc s-o fi văzut prin alte părți, deși are o filmografie consistentă. 

Episodul 7 în care Gemma e peste tot are toate șansele să rămână unul de referință. Scriitura lui Erickson e profund literară, montajul este executat în consonanță cu aces tip de scriitură și face pendularea (sub)lumi fluidă, chiar dacă liniile de demarcație sunt acolo, trademark-uri deja, ca-n filmele lui Lynch. 

Am văzut mai multe surse avansate în ecuația asta, sunt pe net, în caz că v-a prins flama și vreți să descoperiți mai mult(e). Una mi se pare evidentă, chit că până la momentul de față n-a fost repertoriată, altfel zis o propun eu. Am preluat un fragment, relevant și revelator în același timp: 

„Everything was real; inconceivably real, infinitely dear.

These and all things started as nothing, latent within a vast energy-broth, but then we named them, and loved them, and in this way, brought them forth.

And now we must lose them.

I send this out to you, dear friends, before I go, in this instantaneous thought-burst, from a place where time slows and then stops and we may live forever in a single instant.

Goodbye goodbye good-”

[George Saunders - Lincoln in the Bardo]  

__________________

* Episodul al șaptelea este intitulat Chikhai Bardo (sunt 6 bardos cu totul în tradiția tibetană, aș opina, în siajul celor de mai sus, că nu-i o simplă găselniță, anyhow, găsiți aici detalii) 

Caro diario (25/2/25) [52] The big F.

Stay for the credits (10) meets Cvasimilitudini III.78

Sean Baker venea pe end credits cu aceste mulțumiri speciale și ne întrebam de ce. Mă rog, a explicat și el la un moment dat, s-a trecut cu vederea, numai că omagiul cu adevărat omagiu vine abia acum, pe coperta pack-ului pe care Criterion îl lansează, strategic și anticipatoriu, cu aproape o lună înainte de a se fi anunțat câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film. 

Cum, nu știți care-i ăla?

Anora, desigur ;)

Caro diario (1/2/25) [51]

Severance, Season 2, so far.

So pretty good.