Blogtober (15)

S-a rupt șirul la 10, nu-i bye, îl voi reînnoda cu stil. 

Cu doi (de) n. 

Ca să țină chiar de s-ar scula și Macedon în persoană. 

Aș pune (și) această imagine sub formă de metacomentariu pentru că mi se pare perfectamente relevantă (și) pentru Good One, indie low key excelent scris și regizat de India Donaldson (debut, btw) văzut în competiția BIFF (excelentă selecție so far, felicitări!).

În filmul ăsta aparent nu se întâmplă nimic, chestiune ce enervează la culme spectatorii centrați pe „Să se întâmple, dom'le, ceva, că d-aia am venit la cinema”, iar când se întâmplă, un breaking point domol orchestrat (că nu-i Blair Witch Project, deși tot păduri și camping alpestru vedem în mare parte), se enervează alt sector de ultrași: „Dar, ce a avut, dom'le, ce s-a supărat așa, glumea și omul, n-a dat cu parul!? Și apoi ăsta e subiect de film???”

Răspuns: da, e subiect de film. Mai mult chiar, merită insistat asupra lui, fiindcă exact asta s-a întâmplat: un adult (i)responsabil a dat (verbal) cu parul. Iar faptul că personajul principal sau cvasicentral, o adolescentă de 16-17 ani, p-acolo (interpretată ca la carte de Lilly Collias), este extrem de deranjat(ă) de o remarcă-invitație totalmente deplasată, venită din partea acestui adult care ar trebui să știe ce e glumă pe bune și ce glum(iț)ă in disguise, eu îl găsesc pe deplin justificat.

Este o perspectivă care trece pe sub radar în cazul a destui regizori bărbați, las deoparte că pentru majoritatea lor nu prezintă vreun interes. Well, vine India Donaldson cu acest unghi și ni-l aduce în fața ochilor, deloc ostentativ, fără pretenția de a demonstra ceva în mod special, îl arată pur și simplu, concluziile (if any) rămânând să le ex-tragem noi. N-aș spune ca Truffaut, apropo de filme, că n-ar trebui să aibă mesaj și că dacă vrei mesaje, mergi la poștă (au zis mai mulți vorba asta, în diverse formule, eu merg cu Truffaut), căci în Good One un mesaj există, doar că e livrat fără emfază, ceea ce face totul o dată în plus izbitor.

Deși n-are treabă la nivel de subiect (poate doar ca setting) cu Old Joy al lui Kelly Reichardt se înrudește cu acesta în termeni de ritm (pacing) și estetică a liniștii (sau tăcerii): cele mai multe lucruri se spun când nimeni nu spune nimic (cu voce tare). Să faci asta cu cap, adică rost, astăzi, într-un peisaj dominat de hărmălaia dolby & friends, mi se pare admirabil și de salutat. Ceea ce, iată, fac și eu: remarc și salut diferența!

P.D. Pe undeva poate fi chiar și salutar ;)

Intermezzo: Dialoguri (im)probabile?

[Pentru cei care vor ajunge aici pe alte căi decât pagina de fb: cronica lui Alex. Leo Șerban, pe care o regăsiți transcrisă mai jos, trebuie parcursă în contextul postării mele de pe fb dedicate filmului Anul nou care n-a fost (regia: Bogdan Mureșanu). Altfel, fără reperele astea, există riscul de a nu se înțelege mare lucru din demersul de față.]

----------------------------------- 

Alex. Leo Șerban: Adevăr și fals în Revoluția din decembrie

«ULTIMUL film al veteranului Sergiu Nicolaescu se numește 15, titlu care trimite în mai multe direcții.

Ar fi vorba, mai întâi, de cei 15 ani care au trecut de la Revoluție, timp în care idealurile pentru care au murit acei oameni în decembrie '89 s-au transformat, pentru unii (puțini) în conturi serioase în bănci, iar pentru alții (majoritatea) în pensii mizere și ajutoare de șomaj. 

În al doilea rând, „15” este numărul cadavrului - încă viu al lui Marinică, marinarul mereu chefliu împușcat la Timișoara și dus, într-o operațiune secretă de camuflare a masacrului, la București, Crematoriul Cenușa, pentru a fi incinerat împreună cu alți 42 de martiri; operațiunea poartă numele de cod „Trandafirul”. 

În fine, 15 este vârsta fiului acestui Marinică (și al unei muncitoare pe nume Imola), căruia i s-a pierdut urma și pe care-l caută în scopuri de scoop jurnalistic o gazetară franceză de origine română, „Irenne” (sic), reîntoarsă în țară în 2004.  

Tonul general al filmului este amar, deziluzionat: „Revoluția” nu mai interesează decât ca prilej de comemorări oficiale și, cum spuneam, de bilanțuri în presă (sau ca subiect de film - vezi 15). România de acum a devenit o țară-a-nimănui, asemeni copiilor abandonați prin canale, o țară a contrastelor sociale în care cei cu mână lungă fac legea, iar corupția se măsoară în oferta de șpăgi și omerta generalizată: cei care au tac chitic, refuzând să răspundă de unde au, iar cei care n-au stau cu botul pe labe, înfrânți de „sistem”. Nimic nou. Decât că o spune Sergiu Nicolaescu, actor al Revoluției și senator al Tranziției.  

Dar această punere în oglindă a celor două Românii (cea falsă a lui Ceaușescu și cea adevărată a lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu) este, dramaturgic vorbind, disproporționată: deși filmul începe în prezent, odată cu trimiterea jurnalistei (Maia Morgenstern, extrem de expresivă când face poze în elicopter) pe urmele copilului născut în catedrala din Timișoara, întoarcerile în timp, în decembrie 1989, la povestea lui Marinică (Cristi Iacob, care și cântă), sunt atât de frecvente și de lungi încât spectatorul are senzația, adesea, că începutul a avut doar rol de „copertă”. Nici asta nu e adevărat, căci revenirile în prezent au loc totuși din când în când; este însă imposibil de spus de ce în anumite momente și nu în altele. Funcția dramatică a „contrapunctului” pare să fie, mai degrabă, efectul unui hazard de montaj.

Imola (Ioana Moldovan, lăcrămoasă) trăiește, așadar, la Timișoara, împreună cu colegele ei de fabrică, șvăboaica Hilde (Mihaela Rădulescu, mamoasă) și Nina (Daniela Nane, irosită), într-una din acele case bănățene care seamănă cu versiunea locală a locuințelor neorealiste: o clădire aproape neverosimilă, cu o intrare gen „turn” și cu două șiruri de coridoare exterioare, de o parte și de alta, care dau în curtea interioară a imobilului. 

Această locație este cel mai interesant lucru din film - o implantare în peisaj care are toate datele autenticului: ești convins, de cum o vezi, că în acea casă chiar au trăit niște oameni. Al doilea lucru interesant din film este prezența patrupedelor - câini și pisici, mulți câini și pisici, apar în răstimpuri în cadru, parcă spre a ne aminti că mai există ceva viu și adevărat în această poveste. 

Din păcate, nici Sergiu Nicolaescu, nici încercatul său scenarist, prozatorul D.R. Popescu, nu par să-și fi dat seama că atât casa bănățeană, cât și animalele domestice prezente în film sunt adevăratele vedete ale filmului și că ar fi meritat o dramă animalier-locativă pe măsură: patrupedele sunt reduse la un rol „decorativ” (sau simbolic? e greu de spus), contemplând mute povestea pe cale de desfășurare, în timp ce fabuloasa casă bănățeană (care ar trebui să facă, iute, obiectul unei restaurări UNESCO!) pare să alunge, sistematic, personajele filmului.

Din fericire, nu același lucru se poate spune despre film: 15 este un film de maturitate - una din cele mai irezistibile comedii despre „Revoluție”! -, care trebuie văzut ca să fie crezut. Și nici măcar atunci.»

(text apărut în Ziarul de Duminică, noiembrie 2005)

Blogtober (10)

Blogtober (9)

Blogtober (8)*

Întrerup sau fragmentez temporar jurnalul de abstractizare personală cu un alt jurnal, jurnal în jurnal, deocamdată nu și telejurnal, este în plan și acela, deci va fi, Lazăre, va fi 

Acestui în-jurnal îi voi spune simplu #blogtober și va consta în publicarea randon a unor title cards. 

Filme văzute de mine și nevăzute de voi, revăzute de mine și văzute de voi, răsvăzute de mine și... like I care. 

Eventuala întrebare de ce începi cu 8 și nu cu 1 are un singur răspuns: cine a zis că începutu-i aici?

Caro diario (44)

Caro diario (43)

...de octombrie, desigur!