"Four is what...?" (128) Psycho Therapy: The Shallow Tale....

Britt Lower din Severance,

John Magaro (pe care-l văd peste tot în ultima vreme, are o cotă de piață ceva de speriat sau poate are un agent bun, nu o zic degeaba, dacă veți vedea filmul pe care-l recomand, lucrurile se leagă)

și

Steve Buscemi (re)văzut recent într-un cameo în The Studio, în care ne învață cum să-i pronunțăm corect numele de familie).

Este un trio de mare angajament ține afișul unui film cu un titlu lung, lung, că nu încape pe generic decât cu fonturi mici, mici. Mă rog, pe ecran mare nu-s chiar atât de mici, pe alte device-uri se schimbă datele problemei. 

[Paranteză: Oricum, moda/modelul ăsta al titlurilor imense pare că e din nou pe val, mai ales că o parte din filmografia Linei Wertmüller, aia care corespunde acestui tipar, revine în actualitate datorită unor restaurări.]

Ok, titlul e lung și tare aș vrea s-ajungă la tine, în casa ta, vorba unui șlagăr compact, fiindcă eu unul nu am mai râs atât de mult la niște poante deștepte și fresh de nici nu mai știu.

E un feel good movie lansat din mintea unui regizor turc ajuns în State (Tolga Karaçelik), care bagă-n blender un ucigaș plătit retras din activitate, un scriitor mediocru lovit de crampa inspirațională și soția acestuia, dornică să scape de el în moduri la care nu te-ai gândi. Nu, nu, nu vă gândiți că l-ar fi angajat pe asasin sau ceva, no way, killer-ul cu simbrie retras are cu totul alte intenții.

Se ajunge până în punctul în care omul face terapie de cuplu, iar astea-s niște secvențe realmente antologice care te și se duc direct în absurdisme loveable de tip Kaurismaki. E o comparație ce poate fi extinsă și-n același timp restrânsă, Karaçelik reușind să își croiască un stil aparte: ai senzația că recunoști câte ceva, dar altfel ești pe un teren plin de surprize. Practic nu știi unde-l duce, mereu există opțiuni disruptive.

Aș vorbi despre despre el până mâine, aleg să parcelez mesajul, voi mai pune și-n zilele următoare niște chestii, aici sau/și dincolo, aleg să mă opresc spunând doar că până și genericul e o poezie. Pare inventat. În sensul că numele unora dintre cei care apar acolo sunt prea mișto ca să fie reale. Sau na, se pupă cu filosofia de ansamblu.

Un RE:gal, cum se spunea pe vremuri într-o preaminunată revistă de film.

Special Guest Post: Între propriile lumi: Lynch și „eu” (2)

Dacă ați uitat personajul, vă invit să citiți corespondențele sale mai vechi de la Veneția (se rezolvă cu search pe blog). Așadar, fără alte prezentări, bucurați-vă de contribuția sa pe o temă fixată de mine! 

_______________________________

Algernon:

„Never be insultingly clear” (William Stafford, poet)

Man, mă mir că m-ai dibuit taman pe mine să scriu despre Lynch! Cum să zic? Am avut o relație zbuciumată cu filmele lui, The Straight Story, de exemplu, nu am ajuns să-l văd nici până în ziua de azi (e singurul, Doamne ajută!). Don't ask, am cel puțin 3 variante de răspuns. Cu una dintre ele nici măcar nu-s de acord :))

Să (mă) explic oleacă. 

Am văzut Twin Peaks când aveam vreo 18 ani și nu am înțeles prea bine ce se întâmplă acolo, nu că mi-aș fi bătut capul dincolo de limita impusă la vârsta respectivă. Ce vedeam eu, la un nivel superficial de lectură, era layer-ul polițist: o fată a fost găsită moartă, wrapped in plastic, într-un orășel plin de ciudați, din care motiv se derulează o investigație, cu implicarea FBI, condusă de un ciudat și mai și, Dale Cooper. Care lasă mesaje vocale (le-am zice azi) pe un reportofon unei entități pe nume Diane și care, pe final (el), suferă o transformare. Bine, lasă că ne mai întâlnim noi, poate faci și matale niște filme normale, mi-am spus atunci și am mers mai departe. Până la momentul ăla nu mai văzusem nimic de Lynch, cu excepția Dune, însă în capul meu era o varză oricum, fiindcă aveam impresia că regizorul nu se numea așa. 

Nu dați cu pietre, la Sailor & Lula/Wild Orchid, Blue Velvet și restul am ajuns mai târziu și pe sărite. Istoric vorbind, adică la modul serios, relația mea cu Lynch a început odată cu Twin Peaks. 

Rămasul în aer al lucrurilor din TP a început să crească în mine: mă enerva că nu am dibuit chichirezul. Așa am ajuns să citesc, cu mari speranțe, Jurnalul Laurei Palmer (scris de fiică-sa, am aflat de curând cum a ajuns să-l scrie ea). Nu m-a ajutat, mai rău: m-a umplut de frustrări (spume?). Next am mers și la Fire Walk With Me. Ăla da, mi-a plăcut, Lynch dădea destule din casă, în special din casa familiei Palmer.., În orice caz, la mulți ani după, am văzut The Deleted Scenes și, să moară Gibilan, mi s-a părut și mi se pare și acum peste filmul-părinte.

Inevitabil au venit și celelalte sucite: Blue Velvet, Eraserhead, Lost Highway, Mulholland Drive. Toate sunt organizate ca structuri onirice, sunt niște construcții frumoase și tulburătoare, grozave (dacă îți place genul ăsta), dar în aceeași măsură pot părea artificiale, repetând diverse motive, plus pitici vorbind invers etc. Simplific, desigur. 

De ce? Vezi mai jos. 

Full disclosure: eu sunt aspie și când eram copil uram tot ce nu era liniar și realist (decupat din realitate), de-aia și ziceam că sunt printre cele mai nepotrivite persoane cărora să le ceri să scrie despre Lynch. Am mai lucrat cu mine, îmi place să cred, însă ceva urme au rămas. 

De pildă, Mulholland Drive mi-a spart capul (la fiecare vizionare mai găsea o zonă neatinsă). Pentru mine, problema a fost mai degrabă că Lynch nici măcar nu și-a propus ca filmul să fie descifrat în subtext sau nuanțe. Am înțeles că este nonlinear și că se citește ca o secvență de vis, deci nu e(ra) nicio surpriză la ora aia. Și totuși, la sfârșit, am fost mereu ușor exasperat. Nu-mi amintesc termenul formal, dar eram la curent cu trucurile mistery și deruta existențială ca device, mă rog, conflictul de personalitate, instrumente folosite până-n ziua de azi cu tot felul de variațiuni (vezi Sinners, recent, unde capturarea sinelui este de natură spirituală, goetheană cumva, nu psihologică). 

Ce vreau să spun? Că afectele evocate în Mulholland Drive sunt una cu personajele și spectatorii. Lynch a reușit să transfere către noi aceleași sentimente de frustrare și confuzie (re)simțite și de personaj(e) în călătoria sa/lor. Doar că asta a venit ceva mai târziu.

Vorbeam cu cineva în urmă cu niște ani și mi-a zis așa: Dacă ai impresia că Mulholland Drive este greu de înțeles, ar trebui să vezi, dacă n-ai văzut deja, Inland Empire. Este o cutie impenetrabilă. O să ai nevoie de multiple vizionări pentru a începe măcar să te confrunți cu el. 

Mi-am spus că n-are cum fi chiar așa. Little I knew. Voi cita pe cineva mult mai inteligent decât mine pentru a-l descrie și jur, nu spune prostii:

«Inland Empire is simultaneously a satirical masterpiece about films and their actors, a mind-bending exploration of dreams and delusions, multiple love stories, multiple affair stories, multiple ghost stories, a psychological horror about the collapse of ones own psyche in the midst of ones spiritual evolution, a mystical riddle, a time travel/reincarnation film, two period dramas, a gripping murder novel, a high concept surrealist art piece including anthropomorphized animals and films within films within films within films, a Hindu journey referencing the Upanishads and Bhagavad Gita regarding the nature of the Self and higher levels of consciousness, an exploration of death and arguably Buddhist bardo states, inter-dimensional beings, a how-to guide to activate your own Christification process; meeting your own shadow and thus crucifying your own ego to become the Christ Conscious version of yourself with no residual karmic distortion (as David’s beloved Maharishi called it reaching impeccability”.)»

Pare foarte pretențios (no way!), așa cum a fost taxat și Lynch. Eticheta i s-a tras de la faptul că a refuzat sistematic să (se) explice. Tu înțelegi din filmele lui, chiar și din cele mai ermetice, ceea CE înțelegi tu, ce te duce pe tine capul, nu ceea ce înțelege David Lynch: un dar mai frumos nici că se poate găsi din partea unui regizor. 

Nu sunt cineast sau critic. Am cochetat, aici, în State, cu actoria. La un nivel foarte jos. Chiar și așa, am ajuns să citesc câteva scenarii și, chiar dacă jobul nu mai e de actualitate, mă uit mai departe la filme, vechi și noi, și ce mă enervează, mai ales la acestea din vremurile noastre, este că fie ideologia, fie intriga îți sunt servite de-a gata. Lucru pe care n-ai să-l găsești în Inland Empire, rămas undeva într-o zonă flou flou a înțelegerii mele.. Vreau să-i mai dau niște rotiri, vorba ceea, fiindcă sunt sigur că voi relaționa diferit cu el. 

The end: la capătul relației zbuciumate de care pomeneam mai sus am ajuns să-l iubesc pe David Lynch. 

Lumea este fundamental mai săracă (fizic) și mai debilă (intelectual) fără el. Ce am reținut eu din aventura sa în film? Că este vârful unui aisberg care se îndepărtează constant de orice vas potențial comunicant, pe o trasă imperceptibilă. Și că Lynch a fost și-a rămas în permanență un cineast experimental, genul suficient de normal încât să facă filme la Hollywood, filme care să ajungă în mainstream. Un cineast experimental căruia i s-a e permis să facă filme acolo, deși a avut un flop ce putea să-l înfunde. În ciuda acestei condiționări, i-a fascinat pe toți. Fascinat, nu păcălit. Cum altfel se explică libertatea totală de creație pe care i-a oferit-o Showtime cu sezonul al treilea din Twin Peaks. Netflix, în schimb, n-a avut acest curaj, chiar dacă avea forță infinit mai mare. 

Artist generos, Lynch a adus fascinația dincoace de ecran. Sub imperiul ei vom rămâne mult și bine. 

Firește, e plină lumea de cineaști experimentali, unii demni de o expunere mult mai mare, pe care o și merită, de altfel, deși nu-s chiar pe gustul tuturor, numai că niciunul nu va fi (ca) Lynch! Or a fi lynchian nu-i destul. Și, dacă mă întrebi pe mine și chiar dacă nu mă-ntrebi, eu am convingerea, una din foarte puținele, că ar fi dezirabil, dacă ești cineast, să stai departe de un astfel de tag. Cel puțin o vreme. 

No hay banda!

Caro diario (10/5/25) [54]

Pe locuri, fiți gata...

...start!

Ce se vede aici e un dialog inversat între două filme japoneze, ambele despre mâncare (nume de cod: ramen). produse la vreo 30 de ani de distanță. 

De ce inversat?

Pentru că, strict cronologic, al doilea cadru e din Tampopo (dir.: Jûzô Itami/1985), iar eu l-am pus acolo doar fiindcă servea scopului, în vreme ce primul vine din Shinya shokudô / Midnight Diner (dir.: Joji Matsuoka/2014). 

În orice caz, deși aș putea spune în ambele cazuri, tot ce se pune pe masă și implicit pe ecran ține de somptuos și de toate nuanțele sale. 

George ve Gänæaard (co-regizor/autor „Clasat”): „Cred că e greu să numim ceea ce se întâmplă în acest domeniu, în România, o industrie”

Cu George ve Gänæaard, unul dintre regizorii filmului Clasat, am interacționat pe vremea când era student în Țara Galilor, la Aberystwyth Univesity, mi-l recomandase cineva, Oana the Ghost, cred, iar el mi-a trimis un scurtmetraj de care sper că-și mai aduce aminte. Era ceva foarte simplu, însă extrem de effective, dacă pot zice așa, era ceva acolo, un filon și o voce, i-am și zis că e talentat și că e păcat să renunțe atunci. Mă rog, nu am zis chiar așa, ideea era că l-am sfătuit să continue. 

A continuat. Și bine a făcut!

Mai mult, a produs și alte scurtmetraje, unele premiate, apoi s-a înhăitat cu Horia Cucută, și el cu palmares pe segmentul scurtelor, deși amândoi intrați în cinema din afara sistemului, outsideri, iar împreună au făcut un film, primul lor film, un fake documentary, cum îi spun ei: Clasat. 

Pe care vă invit să-l vedeți. Nu aveți prea mult timp ocazia. La propriu.

Apropo de bine (a) făcut. știți vorba aia: bine faci, bine găsești. Nu e mereu valabilă. Vedeți mai jos (și) de ce. Le-am trimis niște întrebări și au avut bunăvoința să răspundă. Elegant și nepolemic, deși eu am încercat să bag bățul prin gard :P

Propriu-zis, răspunsurile le-a dat George, însă din discuția cu el am înțeles că are binecuvântarea lui Horia. Sau acceptul, înțelegeți voi. 

_____________________

_____________________________________________

Q: Mi-aduc aminte de un titlu faimos apărut într-un ziar undeva prin iunie ‘90: „Șarpele difuzării presei”. Nu cred că-i nevoie să-l traduc, doar îl translatez spre filmul vostru: ce șarpe și-a băgat coada de nu s-a putut vedea pe marile ecrane on daily basis? Din perspectiva asta, este filmul vostru un (studiu de) caz?

A; Câștigarea premiului pentru Cel mai Bun Film Românesc la TIFF 2024 a fost o mare surpriză pentru noi. În acel moment, chiar credeam că distribuția în cinematografe va fi o simplă formalitate. Am avut discuții cu mai mulți distribuitori, iar răspunsurile au fost, în general, pozitive. Dar, în cele din urmă, nu s-a concretizat nimic.

Se pare că piața lansărilor românești a devenit extrem de aglomerată. În toamna trecută, până la finalul anului, aproape în fiecare săptămână a fost lansat un film românesc, fie că era vorba despre o producție comercială, fie despre un titlu de festival. În acest context, a fost greu să găsim un distribuitor dispus să-și asume lansarea unui fake documentary care amintește de investigațiile Recorder.

Totuși, din aceste discuții ne-a rămas în minte o observație făcută de un distribuitor: „Filmul vostru nu e de cinema, e de online.” Am tot revenit la această idee, iar când am văzut campania celor de la Carbon din toamna trecută, ni s-a părut că poate fi un model de distribuție care chiar funcționează.

Ce facem acum este, într-un fel, un experiment. Unul destul de nou pentru piața din România. Sperăm să descoperim în zilele următoare că am luat cea mai buna decizie pentru Clasat.

Q: Îmi mai aduc aminte și că un alt film care a întrunit sufragiile publicului la TIFF, „Capra cu trei iezi”, a fost un hit de box office (raportat la proporțiile pieței din RO), fiind distribuit, dacă nu mă-nșel, de Transilvania Film. Ce n-a avut Clasat sau ce-a avut, de ce n-a făcut click?

A: Capra cu trei iezi este un film de gen, un horror bine executat, din care mi-a rămas pe retină imaginea cu capetele la fereastră. Atât eu, cât și Horia credem că piața românească de cinema are nevoie de mult mai multe filme de gen, inclusiv thrillere, pe care le iubim și ca spectatori, și ca autori. Iar Clasat este, până la urmă, un thriller. Doar că, fiind construit ca faux documentaire, el se apropie mai degrabă de un film experimental decât de unul de gen, în sens clasic.

Din discuțiile cu distribuitorii, am înțeles că este un film greu de încadrat, greu de „vândut” și, implicit, cu un factor ridicat de risc. Cred că, în final, asta a cântărit cel mai mult în decizia lor de a spune „pass”. De aici am preluat noi inițiativa, împreună cu partenerii de la Glitch Shop, care au creat această campanie foarte catchy, ce a prins bine la public, în care le cerem oamenilor să declaseze filmul în cele patru zile de difuzare online, între 24 și 27 aprilie. Chiar suntem curioși câți vor dori să-l vadă.

Q; Până la urmă tot c-un click se rezolvă pentru a-l vedea. Online, via un site construit de voi. Eu știu că sunt ceva platforme în RO, cum de nu a fost niciuna interesată?

A: După ce nu s-au legat discuțiile pentru o distribuție clasică, am luat în calcul să mergem direct spre streaming, dar nu am fi avut o lansare a filmului așa cum ne doream, ci ar fi fost fix o altă adăugare de film în biblioteca lor. Filmul s-ar fi pierdut printre ce era deja acolo. Iar Clasat, pentru temele pe care le aduce în discuție, merită să fie văzut de cât mai mulți oameni, mai ales acum, înainte să mergem iar la vot.

Din acest motiv am zis să facem o mică nebunie și să încercăm  o lansare pe platforma noastră. Acolo am putut construi totul de la zero, așa cum ne-am imaginat și cum am agreat împreună cu partenerii de la Glitch și cu developerii de la Admirtech.

Sincer, suntem destul de mândri de campania pe care am reușit s-o construim. E clar că s-a creat un buzz real în jurul filmului și al lansării și nu suntem convinși că am fi reușit același impact printr-o campanie clasică de distribuție.

Ne-ar plăcea ca prin această lansare să ajungem la un public cât mai larg, dar și cât mai divers, inclusiv în locuri în care o lansare clasică ar fi fost greu de realizat: români din diaspora sau din localități în care încă nu există cinematografe.

Acesta este, de altfel, un mare avantaj al lansării online. Filmul poate ajunge la oricine are acces la un dispozitiv conectat la internet. Iar ca bonus, un singur acces cumpărat oferă șansa mai multor prieteni să-l vadă împreună, în același loc/spațiu, pe același ecran, ceea ce nu se poate face cu un bilet de film la cinema.

Q: De ce-l țineți la vedere sau de ce-l declasificați doar câteva zile (24 - 27 aprilie)?

A: Ne-am dorit să creăm un sentiment de urgency. Noi, ca specie, și poate mai ales noi, ca români, avem tendința de a „lăsa pe mâine”. Ne-am gândit că o lansare online extinsă pe o perioadă nedefinită sau prea lungă ar putea, paradoxal, să ne dezavantajeze din acest motiv.

În același timp, faptul că filmul este disponibil doar timp de patru zile ne ajută să ne concentrăm energia de marketing și promovare într-un mod mai eficient, cu un scop clar: o fereastră bine definită, în care filmul poate fi văzut.

Q: Care-i faza cu industria filmului din RO din moment ce voi, practic, ați lucrat în regim de guerilla filmmaking (buget cvasiinexistent, în distribuție sunt prieteni și prieteni ai prietenilor, veniți fără fee-uri, plus tot soiul de privațiuni)?

A: Eu, personal, cred că e greu să numim ceea ce se întâmplă în acest domeniu, în România, o industrie. Sunt extrem de puține companii care produc filme în adevăratul sens al cuvântului, iar cele care reușesc să facă filme profitabile pot fi numărate pe degetele de la o mână.

Marea majoritate a filmelor sunt produse ca formă de artă, cu sprijin consistent din partea statului, prin fondurile oferite de CNC. Fără aceste finanțări, probabil că numărul de filme realizate anual în România ar coborî din nou sub pragul zecilor, înspre o singură cifră.

Iar asta e ușor de explicat prin ce s-a întâmplat atât înainte de revoluție cât și după. Nici acum, după atâția ani de capitalism, nu avem suficiente cinematografe raportat la populație. Exemplele pozitive, cum e cel din Timișoara, sunt excepții care ar trebui salutate și replicate.

Pe lângă această problemă generală, sistemul de finanțare de la CNC funcționează, în mod firesc până la un punct, pe bază de merit și track record. Dar asta înseamnă că punctajele favorizează automat casele de producție mari, chiar și la secțiunea „debut”. Pentru noi, cu o casă de producție la început de drum și doi regizori debutanți, a fost imposibil să accesăm fonduri pentru lungmetraj. Singurele finanțări obținute au fost pentru două scurtmetraje de animație.

Iar, din păcate, pentru că am făcut Clasat, am pierdut și șansa de a mai aplica la secțiunea „debut”, unde aveam o minimă speranță. Premiul de la TIFF nu ne ajută nici el, pentru că, deși important, nu este recunoscut ca premiu internațional în grila de punctaj a CNC.

Suntem, pare-se, într-un catch-22: ca să obținem finanțare, trebuie să demonstrăm că putem face filme de succes. Dar ca să putem face filmele pe care ni le dorim, cu adevărat, ar fi de mare ajutor o finanțare inițială. Avem încredere că aceste filme ar putea avea o șansă reală în festivaluri internaționale, dar trebuie să ni se ofere ocazia să le facem.

Q; Ce ați face diferit și ce nu ați mai face deloc după experiența asta?

Clasat l-am face, cu siguranță, din nou. Ne-a ajutat să ne demonstrăm nouă că putem șlefui atât o poveste, cât și un film de lungmetraj. Și, poate la fel de important, ne-a ajutat să demonstrăm și breslei că suntem o voce serioasă, muncitoare, talentată, una care merită să fie luată în considerare.

Dacă ar fi să schimbăm ceva, probabil am petrece mai mult timp în perioada de filmare. Am investi mai multe zile, pentru a face filmul mai antrenant. Asta ar fi însemnat, evident, un efort financiar și de energie mai mare, pe care, la momentul respectiv, nu eram siguri că ni-l putem permite. Dar privind în urmă, credem că ar fi meritat un nou hei-rup.

Altfel, din tot acest proces am învățat enorm, atât despre producție, cât și despre distribuție. Și acum abia așteptăm să vedem câți oameni vor cumpăra acces pe clasat.ro și vor viziona filmul în cele patru zile, între 24 și 27 aprilie.

Ieșim din această experiență mai informați, mai educați, dar și mai plini de energie. Abia așteptăm să ne apucăm de următorul film!

Q: Care va fi...?

Avem, din fericire, mai multe proiecte în lucru. Am aplicat din nou la concursul CNC și sperăm ca, de data aceasta, să avem mai mult noroc.

În paralel, pregătim un alt film care a venit prin concursul nostru de scenarii, Let’s Make It!, un proiect cu șanse mari să fie filmat chiar anul acesta. Rămânem în zona fake documentary, dar de data asta vrem să explorăm registrul true crime. Putem spune, deocamdată, că se va numi Cazul Samca.

Și, pentru că tot am vorbit de Clasat, lucrăm și la un scenariu nou din lumea lui Gabriel Vânătoru. Este un prequel, la care am lucrat în cadrul atelierului de dezvoltare New Draft, și care abordează tema burnout-ului. Mai exact, e povestea unei angajate dintr-o firmă de advertising care moare la birou în timp ce lucra la o campanie pentru Cannes Lions. De data asta vrem să deschidem o dezbatere despre un domeniu care mult timp a fost perceput ca fiind „glam”, deși, în realitate, ascunde multă toxicitate și angajați abuzați.

Caro diario (01/4/25) [53] aka (fals) Jurnal de aprilie aka Enchanted April

Special Guest Post: Între propriile lumi: Lynch și „eu” (1)

Alexedi:

„N-ai cum să știi cine a fost Lynch. Dar știi cine a fost Lynch pentru tine. Uneori, nici acolo nu ești lămurit; nu poți verbaliza sau nu ești lămurit exact de ce - doar știi. 

Opera lui nu poate fi luată decât personal (cum, de altfel, subliniază și el). Sigur, cu numeroasele referințe oferite cu generozitate, din care am învățat despre alți creatori. N-am de gând să fac o analiză filmică aici, să fiu «recenzor». Trântesc ce-mi trece prin cap.

La fel ca la mulți dintre noi care au crescut într-un anume timp, influența s-a manifestat, cumva, deopotrivă subtil și exploziv. Ieșiți orbi din comunism, prin nu se știe ce lovitură de geniu de la «achiziții filme TVR», ne-am trezit aruncați într-un univers din care eu, cel puțin, nu am mai ieșit niciodată. Și care mi-a prezentat Cinemaul. 

După Dallas (eram îndrăgostit de Pamela), Sclava Isaura, Piedone și Tânăr și neliniștit, o Românie întreagă a fost proiectată în micul orășel misterios. Pe care. cumva, l-am și recunoscut, chit că trăiam în capitală. Că toți șușoteam de X, de Y, în micile noastre comunități zonale. Fenomenul social, în blocul fost comunist, cred că a fost mult mai acut decât în Occidentul liber și obișnuit cu «ciudățenii». Se oprea totul, se sista canasta părinților cu Unchiugenu și Tantigeta, tot. Nu aveam eu vârsta necesară să văd (13), dar nu conta. Nu prea am dormit bine după episodul cu reveal-ul, nici acum nu-mi vine să cred:  

1 - că a fost difuzat 

și

2 - că nu am fost trimiși în camera copiilor (nici mort, scuzați, n-aș fi ieșit de la televizor).

În tușă personală, și nu cred că sunt singurul, aș zice că l-am văzut chiar la timp - pubertate, la începutul angoaselor adolescentine, tinerii și tinerele de pe Telecolor, cu dramele lor de liceu și cu alea mai întunecate, emoțiile lor «soap» schimbătoare de la un moment la altul, dar plenare, totale, ca vârsta (că doar a fost și soap, și parodie la soap), părinții total deconectați sau derutați de universul copiilor lor, dar iubindu-i oricum, iluzia unei maturizări prin traumă, când de fapt tot copil ești, terorile schimbării, toată paleta asta a intrat cumva la un nivel mai profund.

Și nuanțele de noir, proceduralul, supranaturalul, sufletul, gogoșile - și alpaca nonșalantă la secția de poliție! 

Am devorat cele două jurnale, care CU SIGURANȚĂ nu au fost «sub 18 ani»,  mai ales cel al eroinei tragice. Admit că ăsta mi-a oferit și câteva desfătări secrete, dar na, vârsta. Îmi amintesc perfect și acum paragrafe din scena de la râu :) 

L-am văzut și la bulgari, unde a fost dublat, dar ce conta :)) Și, tot la ei, la Studio X, unde erau titrate.

Apoi, toate redifuzările, la noi, cu alți și alți ochi și continuă fascinație.

De la acel punct de cotitură pe TV, am intrat în hipnoză, în analiză a  propriilor întunecimi.

Și în ceea ce pot oferi (chiar și fără a-ți da seama, că doar ce știam la vârsta aia, eram doar senzorial) muzica, sunetul, atmosfera, imaginea.

Însă experiența supremă Lynch este cinematograful. Blue Velvet, Fire Walk with Me (văzut cu Mama la Patria, ea era mai fană, iar eu n-aveam 18 ani, deci se cerea însoțitor - oricum, cool Mom), The Elephant Man, Eraser... Ce le mai enumăr?, că se știu! 

Voi zice totuși și Mulholland Drive. Știu că am fost cu Diana (ha!) la București Mall și am ieșit în paișpe dungi. Aveam deja o oarecare vârstă, absolviserăm, eram intelectuali. Nu știam ce să facem. Apoi, conversații. Ce am văzut??? Nici n-am respirat la scena din Silencio, cu Llorando. Ei, ăsta e Lynch.

Îmi amintesc emoțiile viscerale, rămase la fel peste timp, cu nuanțele diverselor etape din viața mea. Dar primul a fost serialul.

Și după aia, deși nu cred în destin, s-a întâmplat din nou, „See you in 25 years”.

Un film de 18 ore, un studiu și un comentariu al artei filmice. Și, în același timp, o dovadă că Lynch, în mare parte, a făcut zeci de ani, printre altele, un singur film. E incredibilă unitatea si unificarea universului serialului, să ia aminte MCU și DCU :)) 

Universul lui. El are un magnum opus. Nu redundant, dar urmăriți-i peliculele. Sub gândaci, sub urechi, sub un ventilator, într-un calorifer, într-o oglindă, peste o canapea, la un telefon, pe undeva  printre umbre apare și o lumină și un întuneric. Apar sentimentele noastre acceptate și cele care ne îngrozesc, fiindcă sunt ale noastre. 

Dar umanismul său este indubitabil.

Nici nu mai știu de câte ori i-am revăzut filmele.  Cu bagajele de teroare și extaz. Care, ce să vezi, sunt ale tale. «Moods sweep in», zice el despre sunet, muzică  și atmosferă în cinema, cu degetele alea care sunt un alt vorbitor. Angoasa parentală din Eraserhead, dedesubturile idealului «Americana» din Velvet și apoi din serial, inadecvarea elefantului și ambiguitatea morală posibil inconștientă a celor care se ocupau de el, experiența/fractura identitară din Lost Highway, MH si Inland Empire, puritatea din The Straight Story, demența Wild at Heart (dinainte de Natural Born Killers, nota bene) - toate descriu un «nebun» cu iubire de oameni si cu o nesfârșită empatie, în ciuda plonjeurilor în sinistru (aia se cheamă curajul privirii în oglindă).

Sunet, imagine, muzică., ecran, abandon, suflet, oglindă. Dă-te cu capul de ea și vezi cine  ești. NU mai intru în amănunte, cadre, tehnici, tablouri «de diplomă» (deși pot). 

Voi prețui acest vis.

We are each others` dreamers, Gordon. Și cred că asta e ideea. Ia să-mi aprind o țigară.

Got a light?”

"Four is what...?" (127) [Severance 2 cu 10/2025]

Remember Ephesians?