Cui prodest

Au fost mai multe tentative de a elucida misterul (care mister sau de ce e mister în acest caz ar merita o discuție în sine). Asta e cea mai nouă şi se bazează pe tehnici ultramoderne de procesare a vocii. Cel puţin aşa susţin autorii. Nu o confirmă nimeni dintre cei în măsură (Sofia Coppola, Scarlet Johansson & Bill Murray) şi nici nu cred că o vor face vreodată. 

Din punctul meu de vedere, în scena respectivă Bill Murray putea spune orice, inclusiv scorul dintre Tampa Bay Buccaneers şi Kansas City Chiefs în play-off-ul sezonului 2001-2002. Nu e deloc important ce-i şopteşte el, în mijlocul furnicarului tokyot, domnişoarei Johansson, fiindcă secvenţa în cauză se adresează strict acelei glandei speciale care sondează după vrajă acolo unde cei mai mulţi nu o văd sau simt. 

Fireşte, nu toţi consumatorii de film o au, motiv pentru care sunt ajutaţi de cei ce se dedau la rezolvarea şaradelor lăsate deliberat sau nu, în suspensie, de scenarişti/regizori (cel mai generos cu astfel de "cadouri" în ultimii 20 de ani fiind, dincolo de orice dubiu, David Lynch). 

De ce ar fi crucial să ştim acele cuvinte de adio? rămas bun? despărţire temporară? spuse la ureche în ultimul şi fluidul cadru din Lost in Translation, un diafan şi în mare parte superficial exerciţiu de stil (în comparaţie cu, să zicem, In The Mood For Love sau Brief Encounter) pe tema scurtei intersectări a doi peşti pe uscat cărora le dă în gând că ar putea ieși ceva din întâlnirea lor? Pentru a ne aştepta sau, mai grav, a spera la un posibil follow up? Este şi ar fi lipsit de noimă.

Mai curând cred că la originea „dezvăluirilor” de acest tip stă acea curiozitate ce derivă dintr-o infirmitate funciară a spiritului. Filmului, în mod cert, nu îi face vreun serviciu, deoarece contribuie la ecarisarea imaginaţiei din orizontul de receptare şi - în plus - favorizează consumul industrial de furaje cinematografice tcu mesaje „mură-n gură”.