Oameni care nu ştiu să se retragă, oameni care au impresia că gloria din trecut trebuie musai transferată asupra eşecurilor din prezent, oameni cărora trebuie să le ceri voie pentru a vorbi despre ei sau operele lor (regula e valabilă, fireşte, doar când nu vrei să-i/le lauzi), oameni care văd peste tot o „conspiraţie a imbecililor” (public, critici, colegi de breaslă, „organe” media, cenzură, comunişti, securişti etc.), oameni ulceraţi de orgolii mărunte şi puerile. Oameni care confundă orgoliul cu vanitatea!
Două exemple îmi vin în minte instantaneu: Paul Goma şi Florin Călinescu. Nu cred că e cazul să detaliez.
De azi, pe lista scurtă mai adaug un nume: Mircea Daneliuc. Aici e cazul să detaliez.
Recent, patruzeci de critici au făcut un top al celor mai bune 10 filme româneşti de ficţiune all times. Locurile 9 şi 10 au fost ocupate de două producţii Mircea Daneliuc (Probă de microfon şi Croaziera, ambele antedecembriste). Altfel spus: domnul în cauză e singurul cineast cu două filme în clasament!!! Pentru mulţi ar fi (fost) un motiv de mândrie. Nu şi pentru rânzosul regizor. Răfuielnic din fire, „Mircea Daneliuc pretinde ca cele două titluri să fie scoase «din această listă făcută de nişte nepricepuţi» şi, totodată, să nu fie sub nicio formă prezentate în acest final de săptămână la cinema Studio. În caz contrar, el ameninţă cu darea în judecată a celor care «au îndrăznit să-i judece opera fără acordul său». (fragment dintr-un comunicat de presă publicat de liternet.ro)
Un lucru aş vrea să fie limpede: Mircea Daneliuc are o filmografie prodigioasă şi când spun asta mă gândesc, mai ales, la realizările din anii '70-'80! După '90, cam de la Senatorul melcilor încoace, filmele sale au ceva din tristeţea clădirilor demolate prin implozie de un artificier fără experienţă. Pentru cei care nu ştiu: vreme de opt ani (1995- 2003), Mircea Daneliuc, supărat pe toată lumea, a stat pe margine, a acumulat frustrări şi a fitirisit pe cine a apucat. Revenirea pe platouri, consemnată într-un alt mileniu, se pare că e folosită strict pentru a deversa acest pasiv aluvionar.
În situaţia de faţă, deduc din inconsistenţa argumentelor şi pretenţiilor sale că dorea ca topul să fie format numai din operele sale. Presupun, de asemenea, că dorea să fie consultat şi în legătură cu ordinea acestora (cum sunt mai mult de 10, îmi imaginez cât de greu i-ar fi fost să facă o selecţie, asta dacă nu ar fi tranşat problema, de la bun început, prin soluţia ex-aequo). Să-mi fie iertată afirmaţia, dar consider că genul ăsta de comportament, pe lângă faptul că e absurd, denotă o proastă racordare la realitate şi timp, dacă nu cumva o mitocănie din categoria „valoarea mea, valoarea mea”. (închipuită, supraevaluată etc.)
În situaţia de faţă, deduc din inconsistenţa argumentelor şi pretenţiilor sale că dorea ca topul să fie format numai din operele sale. Presupun, de asemenea, că dorea să fie consultat şi în legătură cu ordinea acestora (cum sunt mai mult de 10, îmi imaginez cât de greu i-ar fi fost să facă o selecţie, asta dacă nu ar fi tranşat problema, de la bun început, prin soluţia ex-aequo). Să-mi fie iertată afirmaţia, dar consider că genul ăsta de comportament, pe lângă faptul că e absurd, denotă o proastă racordare la realitate şi timp, dacă nu cumva o mitocănie din categoria „valoarea mea, valoarea mea”. (închipuită, supraevaluată etc.)
Parafrazându-l pe T.R. Ungureanu care se referea la sportivi, putem extinde diagnosticul şi asupra altor categorii socio-profesionale: „Cine înţelege că lucrurile bune au un sfârşit şi că gloria e îngrădită de gărduleţul mizer al neşansei poate înceta să mai fie regizor pentru că între timp a devenit înţelept”. Mircea Daneliuc nu a înţeles asta. Prăbuşirea sa în hăul meschinăriei fandosite îmi aduce aminte de o altă cădere, cea a protagonistului din Omul care voia să fie rege (o minunată nuvelă de Kipling, sclipitor adaptată de John Huston): „...vreme de o jumătate de ceas el tot căzu, până să atingă stâncile”. Diferenţa e că Daneliuc încă nu a atins stâncile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu