Postul de mai jos, o proză scurtă splendidă în fond (şi formă), are o poveste în spate (că doar nu era să aibă o cocoaşă). Nu ştiu ce l-a apucat zilele trecute pe Radu Enescu, unul dintre prietenii discreţi şi constanţi ai acestui blog, dar a început să posteze pe contul lui de facebook diverse screenshot-uri din filme care i-au marcat traiectoria şi, dacă nu sună prea pretenţios, devenirea cinefilă. Între imaginile alese s-a strecurat şi asta.
Simţeam că nu putea să lipsească. N-aş putea zice că mă aşteptam, dar o aşteptam. Şi a venit. Nostim e că deşi Radu e destul de laconic în posturile din ciclul acesta (btw, se cheamă Una pe zi), în cazul de faţă a pus un p.s. Suna astfel: „Aş putea scrie un eseu despre felul in care Giuliana îşi ţine poşeta, dar mă abţin... Cu greu... Dar mă abţin :))”.
Atât mi-a trebuit. L-am provocat să scrie, l-am ispitit, într-un fel cred că, intuindu-i pasiunea pentru mâinile Giulianei, am speculat masiv ocazia ivită, iar Radu, sub imperiul madlenizant al acestui cadru, a cuplat. Şi mi-a trimis mărturia de mai jos, amestec de Cheever şi Baricco. O minunăţie. Îi mulţumesc.
„
Când aveam doar 14 ani m-am îndrăgostit iremediabil de o femeie sofisticată.
Prima dată când am
vazut-o pe Giuliana, am urmarit-o de la distanţă. Purta un pardesiu verde şi nişte pantofi eleganţi, îşi
ţinea de o mână copilul - un puşti simpatic de vreo 6-7 ani - şi în cealaltă o poşetă asortată cu
pantofii. Nu ştiu ce naiba căuta pe lângă gardul fabricii, încălţată cu pantofii ăia scumpi şi fragili, pe
drumul desfundat care mergea paralel cu calea ferată industrială. Părea pierdută şi căuta din ochi
ceva, un ceva nedefinit.
M-am îndrăgostit în primul rând de nesiguranţa asta a ei, de faptul că se
simţea pierdută...
Iar eu tare aş mai fi vrut să mă caute şi să mă găsească pe mine, să se uite după
mine. Dar nu, ea se uita, cu ochi strălucind de poftă, la un muncitor care înfuleca un sendvici. Ba, atât
de poftă i s-a făcut că s-a dus şi aproape i-a smuls sendviciul, apoi i-a pus o bancnotă
mototolită în mâna rămasă goală şi a şters-o. Am regăsit-o un pic mai încolo, retrasă în spatele unor
tufe, muşcând cu poftă din pâine, gura umplându-i-se ritmic şi dizgraţios. Sufla greu şi era ruşinată.
Totuşi nu putea să lupte cu pofta care-i dăduse acea cumplită senzaţie de leşin, cu tremurul care-i
cuprinsese trupul.
Mâinile-i tremurau şi ele sincron cu restul corpului şi, uitându-mă la ele, mi s-a
reconfirmat o banuială: aveam un fetiş al mâinilor.
Nu atât că mă îndrăgosteam de mâinile femeilor,
dar mă fascinau în aşa măsură încât nu mă mai interesau restul detaliilor anatomice. Puteau să aibă
sâni mari sau mici, şolduri înguste sau late, ochi expresivi sau placizi, mie doar mâinile-mi vorbeau.
Iar ale Giulianei aveau un tremur interior pe care numai eu îl percepeam, aşa aş fi vrut să cred. Ce-i
drept, Giuliana avea şi un soţ, cam insensibil şi terre-a-terre, un copil asupra căruia-şi aruncase toate
rezervele de dragoste şi chiar un admirator din umbră, un inginer şi antreprenor, prieten de-al
soţului, Corrado. Dar mai avea şi un gol în suflet şi o tentativă de suicid la activ. Dovadă pentru mine
că primii trei bărbaţi din viaţa ei nu prea-şi făceau datoria, deci era acolo un loc şi pentru mine...
Aşa
se face că am urmărit-o, ca un nenorocit de stalker - voyeur cred că-mi ziceam pe-atunci - cu un
aparat foto ieftin, atârnat de gât, vreme de aproape o săptămână. M-am îngrijorat un pic în privinţa
lui Corrado: ăsta părea să i se bage pe sub piele, s-o ducă în locuri - ştiam eu cam la ce se gândea el
de căuta doar locuri retrase -, ba chiar i-a smuls nişte zâmbete şi confesiuni suspecte. I-a aţâţat
imaginaţia în aşa măsură încât se visa pe plaja unei insule din Sardinia, o plajă cu nisip roz şi mare
albastru-verzui. Dar tot singură.
M-am mai liniştit când ea a încercat să o comită din nou, doar pentru
a se răzgândi în ultimul moment. Începuse să se coacă acea oportunitate care să-mi permită să ies la
lumină, pe calul meu alb şi să-mi declar dragostea salvatoare, mai ales că se consumaseră între timp
şi adulterul şi trădarea din partea fiului, iar soţul era în voiaj de afaceri.
Deci... ce m-am gândit eu: să
mă transform într-un marinar albanez care să-i iasă în cale fix atunci când era ea mai descumpănită şi
vulnerabilă şi hălăduia fără sens pe dana cheiului. Totuşi, ceva n-a mers conform planului pentru ca
ea mi-a spus că trebuie să-şi poarte crucea în continuare, că se obişnuise cu golul ăla din stomac şi
suflet, că se scuză că m-a deranjat.
Iar eu îi spuneam cât de mult o iubesc, că doar eu o înţeleg şi aş
putea să o ţin de mână toată viaţa sau invers, de viaţă cu toată mâna... mă rog. În final am intrebat-o dacă e sigură că rahatul ăsta de trai şi-l doreşte, doar că... în limba albaneză. Ăsta a fost un teribil
turn-off.
Giuliana s-a retras şi a plecat, iar un regizor tâmpit, ca-n viaţă, a scris peste noi FINE.
Am
plecat clandestin, pe vaporul albanez, către Sardinia, cu imaginea mâinilor ei, cele care, mereu
nervoase şi alerte, strâng, smucesc, înnoadă, mângâie şi resping, se mulează pe corp şi se retrag în
buzunare. Parţial din memorie, dar şi ajutat de imagini, am făcut un mulaj pe care-l am acasă şi pe
care, zilnic, îl şterg de praf.
Cu mâinile mele peste mâinile ei.
„
P. S.-ul meu this time: Presupunând prin absurdul absurdului că printre cei care au citit acest text sunt unii care nu recunosc imaginile, explic eu legenda (Giuliana e Monica Vitti în Il deserto rosso de Antonioni), însă am rugămintea să se ceară singuri afară până nu o fac eu. Vorbesc cât se poate de serios.