Screenshots from The Neon Demon (dir. Nicholas Winding Refn/2016)
Screenshots from Ma Loute (dir. Bruno Dumont/2016)
Arătate sau (d)enunțate prin replici și imagini nici foarte manifest-explicite, nici din cale-afară de subtil-aluzive, manifestările canibalice au aceeași motivație în peliculele care fac obiectul acestui post: supraviețuirea. Deși milieu-l e diferit (lumea modei în filmul lui Refn, respectiv un subset degenerat de umanitate undeva în nordul Franței în cel al lui Dumont), nu poate fi stabilit un raport de superioritate între cele două medii. Ele sunt egale în primitivism.
Fiecare își are propriul adevăr, oricât de repulsiv, aberant sau caraghios e acesta. Preeminența, dacă e să stabilim una, poate fi influențată de instrumentele prin care aceste două forme de excrescență ajung în fața noastră. Cu alte vorbe, am avea de ales între metafora transgresivă și metafora regresivă. Dar de ce s-o facem? Mizele ar trebui să fie altele. Sau în altă parte.
Amuzant (în proporții neglijabile) e că ambele filme au fost selectate anul ăsta în competiția oficială de la Cannes. Simptom (selectiv) sau doar afinități (elective) festivaliere? Prea multe întrebări. Cinematograful contemporan se structurează și se povestește tocmai printr-o logică hipertelică.
Amuzant (în proporții neglijabile) e că ambele filme au fost selectate anul ăsta în competiția oficială de la Cannes. Simptom (selectiv) sau doar afinități (elective) festivaliere? Prea multe întrebări. Cinematograful contemporan se structurează și se povestește tocmai printr-o logică hipertelică.