„
David Foster Wallace. Enfant terrible al literelor americane post-moderne. Comparat cu Pynchon, DeLillo dar mai ales cu Nabokov. Scriitură incisivă, elaborată, suprasaturată în şi de referinţe pop culture. Cei care i-au citit romanul de debut, The Broom of the System (înţeleg că a fost tradus şi în româneşte), l-au plasat lângă primii doi. Eu am citit doar Infinite Jest, considerată cartea sa de căpătâi şi un milestone în literatura americană, şi pot spune, rezemându-mi afirmaţia doar pe această firavă experienţă, că mai degrabă comparaţia cu ultimul se susţine. Probabil că lucrurile sunt mai complicate de-atât, nu mă pricep, nu insist.
David Foster Wallace s-a născut în Ithaca, NY (motiv pentru unii să facă diverse trimiteri, cam deplasate, imho, spre Ulisele elen; nu şi spre cel joycean, din fericire). S-a sinucis în 2008, la 46 de ani. Nu era ahtiat după celebritate, statutul de scriitor faimos îl incomoda în relaţiile sociale. N-a prea ştiut cum s-o folosească, nici nu s-a chinuit prea mult, de altfel. A tratat-o cu multă autoironie, ca orice timid. Temperament retractil, mediul său propice implica mai degrabă singurătatea, depărtarea voluntară de oameni. Din când în când trebuia să iasă din cocon: contractele cu editurile prevedeau apariţii publice iar acestea trebuiau respectate.
Din câte ştiu, David Foster Wallace are doar un singur volum ecranizat, postum şi acela: Brief Interviews with Hideous Men. Din 2009 (filmul). Proză scurtă (criticii spun că excelează şi la acest capitol). Nu am apucat să-l citesc/văd, sorry! The End of the Tour e primul film ce i se dedică. Nu-i un biopic, slavă cerului, ci un fel de character study din perspectivă exterioară, fiindcă scriitorul e văzut prin ochii (şi lentilele) lui David Lipsky (Jesse Eisenberg), jurnalist Rolling Stone, care-l însoţeşte 5 zile într-un turneu de promovare a cultissimului Infinite Jest. Hehehehe, mi-am zis, iar un tip de la Rolling Stone? Au ăştia priză la subiecte acroşante, ceva de groază! Să nu uităm (sau să ne amintim): Almost Famous al lui Cameron Crowe are la bază tot o astfel de experienţă socio-itinerantă. Şi muzicală, pe deasupra. Poate şi de-asta un sentiment cald-familiar m-a însoţit pe tot parcursul filmului (într-o sală în care aerul condiţionat aproape mi-a criogenat creierii).
E drept, The End of the Tour nu-i la fel de tumultuos chiar dacă tot pe drum(uri) se desfăşoară. Venit din zona indie, James Ponsoldt (The Spectacular Now, Smashed) ştie cum să lase un cadru la dospit fără a avea aerul că reinventează planul fix, ştie să prindă cele mai fine emoţii din vorbele sau gesturile personajelor şi mai presus de orice alternează momentele de linişte cu cele tensionate, intrând astfel în rutina intimă a unui individ pentru care lumea nu-i o oglindă, ci un geam cam slinos. Firesc, dialogul este privilegiat. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute, on şi off the record, se studiază reciproc, încearcă să-şi câştige unul altuia încrederea. Sunt doi spadasini ai vorbelor tatonându-se pe o planşă nesigură. Fiecare cu motivele lui. Reportofonul nu e tocmai cel mai propice instrument care să le favorizeze apropierea, însă exact baletul acesta al nesiguranţei reciproce alimentează filonul epic.
Wallace e interpretat de Jason Segel. Eu îl ştiu din Jeff, Who Lives at Home al fraţilor Duplass, însă el e cunoscut lumii întregi din comediile lui Apatow (Knocked Up şi This is 40). Pe care eu nu le-am bifat (nu ştiu dacă să-mi fie jenă sau nu). E primul lui rol dramatic, primul lui rol greu şi, la fel ca Sandler în Punch Drunk Love (cu care se aseamănă volumes), e o splendidă revelaţie. Plus că are ceva şi din acea disperare calmă din jocul lui Philip Seymour Hoffman (vezi Happines, de exemplu)! Sincronizarea cu Eisenberg, mult mai versat în roluri polivalente, e la fix. Întâlnirea lor în pielea acestor două personaje e una dintr-acelea rezervate marilor iniţiaţi în ale vieţii inteligente. Povestea spusă de fiecare în felul său e despre camaraderie, afinităţi & contraste elective şi rezonanţe afective. Cam asta e The End of the Tour. Şi e al naibii de bun.
”
P.S.: Cum am ajuns eu din Boston, deci de pe cealaltă coastă a Americii, sleepless in Seattle, îţi spun altă dată. Important e de reţinut că festivalul ăsta e unul foarte aparte (ţine trei săptămâni, între altele) şi că eu mă aflu aici pentru ultima sa parte (30 mai - 7 iunie). (algernon)