"Four is what...?" (64) [White Bird in a Blizzard/2014]

Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost titlul: White Bird in a Blizzard. Îl şi vedeam agăţat deasupra unei picturi cubiste, tentativă de a transforma în metaforă o abstracţie geometrică. M-am uitat preventiv şi la trailer, deşi nu e un obicei propriu-zis, ocazie cu care mi-am fixat în minte acest cadru numai bun pentru a ilustra un episod din seria All good people read good books.

După vizionare, (a)percepţiile s-au limpezit cu totul: titlul e doar o metaforă ieftinuţă, iar filmul este un animal complet diferit de cel prezentat în trailer. Nu că n-ar fi o monedă curentă în materie de promovare, căci e, doar că nu mă aşteptam s-o întâlnesc în cazul de faţă, White Bird in a Blizzard fiind o producţie independentă semnată de un tip, Gregg Araki (Mysterious Skin, Splendor, Totally F***ed Up), pentru care neatârnarea artistică e pâinea cea de toate zilele.

Nu şi inspiraţia! Că o cam luase pe mirişte era vizibil încă din Kaboom (2010) iar acest opuscul (bazat pe un roman de Laura Kasischke) nu face decât să-i confirme direcţia razna. E aşa de spectaculoasă disoluţia narativă în aceste două filme, şi cu precădere în cel la care mă refer acum, că de la un punct încolo povestea (dispariţia subită a unei gospodine lower middle class, relatată din perspectiva fiică-sii, adolescentă) devine irelevantă. Nu e o tehnică de captare a atenţiei, din păcate, ci o consecinţă a absenţei oricărei forme de tehnică. Entropia care guvernează întregul asamblaj pare generată de aplicarea într-o manieră foarte bizară a principiului haosului organizator din termodinamică. N-ar fi o chestie eminamente rea dacă ar fi controlată. În felul ăsta ar deveni mai puţin vizibilă. Sau vizibilă într-un mod mai puţin enervant. Însă e fix pe dos.

Senzaţia e că Araki îşi caută din mers un nou stil, un nou mediu de exprimare, fiind complet neinteresat de efectele acestei căutări asupra produsului final. Nu ştiu cât îl va ţine sau încotro îl va duce, sigur e că aştept cu interes deznodământul acestui proces. De regulă, ebuliţiiile creative ale regizorilor de tip Araki se lasă cu jaw dropping movies (în sens pozitiv) sau cu definitiva ieşire în decor. Altă cale nu există.

Dacă ar fi să remarc ceva în mod deosebit atunci aş aminti excepţional-fidela reconstituire a perioadei (suntem la finalul anilor 80) cu toată gadgetăria momentului la locul ei, prilej de frisonante inducţii de nostalgie, respectiv repetatele vernisaje de sâni (plăcute ochiului, admit) la care se dedă protagonista (Shailene Woodley, aici într-un registru ceva mai rebel faţă de The Spectacular Now). Cred că e primul ei film în care se dezbracă, doar pân' la brâu, e drept, but she's a hot prospect. Plus Eva Green, atât cât apare (în flashback-uri ori în vis), şi eclectismul fusion al coloanei sonore (Depeche Mode, The Cure, Pet Shop Boys, New Order, Soft Cell et alii).

Cvasimilitudini II.23 [Red dots]

Screenshot from Mr. Turner (dir. Mike Leigh/2014)

Într-una dintre secvenţele pe care Mike Leigh o repetă la anumite intervale de timp, de fiecare dată imprimându-i fine variaţii de sintaxă, ritm şi context, Turner îşi face obişnuita plimbare la Royal Academy of Art pentru a vizita expoziţiile ce includ atât lucrări proprii, cât şi ale colegilor de breaslă sau generaţie. Tablourile neoclasice - afinităţi elective şi provocări complezente - îi reţin, de regulă, atenţia. Din ce în ce mai bătrân şi tot numai un mormăit, Turner le studiază cu detaşare în genere superioară. Cu unele idei rezonează, la altele strâmbă din nas, altele i se par de-a dreptul ridicole.

Deschid o scurtă paranteză: spre deosebire de alţi congeneri, Turner nu-şi blochează evoluţia în spatele statutului deja câştigat. El caută peste tot spectatori şi opinii care să-l ajute să simtă noile trenduri şi să evite manierismele, letargia stilistică, micile comodităţi auctoriale. E drept, şi pierderea progresivă a vederii va juca un rol important în acest proces, însă schimbarea progresivă de ton şi perspectivă e de netăgăduit. Practic, operele din ultima parte a vieţii sale, mult mai fluide cromatic şi cu un grad de abstractizare mult mai pronunţat, preced impresionismul. Aşadar, hârâitul necontentit şi bombănelile monocorde, mărci elocuţionale ce-l individualizează dar îl şi izolează de proştii iritanţi, nu-s semne ale unei senectuţi moroase, ci forme de autoprotecţie, plase de siguranţă antitracasare.

În secvenţa despre care vorbeam mai sus, Turner (Timothy Spall, premiu pentru interpretare masculină la Cannes, anul trecut) se opreşte în dreptul unui tablou de Constable, rivalul său în epocă, atras şi de faptul că acesta îşi retuşa pânza, adăugând tacticos o constelaţie de puncte roşii. Nişte steaguri sau ceva de genul.

Reacţia lui e promptă: ia o pensulă şi „lipeşte” pe propria pictură (un peisaj marin, fireşte), undeva în valurile din planul frontal, un moţ roşu-purpuriu ce contrastează puternic cu restul asamblajului, stârnind ilaritate în rândul asistenţei. Pare că lucrurile se vor opri aici, însă după câteva zeci de secunde Turner revine şi, cu degetul învelit într-o batistă, altă excentricitate!, remodelează pata aceea sub forma unei geamanduri. Brusc, toată paradigma se schimbă. Rigidităţii lui Constable, el îi opune improvizaţia zglobie, incertitudinea figurativă, adică o supapă deschisă spre tot ce-l înconjoară.

Printr-un fericit hazard al programării (în Les films de Cannes...) am văzut Leviathan-ul lui Zvyagintsev imediat după filmul lui Leigh. Chiar aproape de sfârşit, când toată tensiunile fi-vor consumate, mi-a reţinut atenţia cadrul de mai jos, lăsat aproape un minut să curgă, în care un butoi roşu este purtat de colo colo de valurile furioase ce se izbesc de stânci. M-am gândit instantaneu la tabloul lui Turner. 

Singura diferenţă e absenţa corăbiilor din planul secund, însă referinţa (spre această lucrare sau spre altele similare) mi se pare clară şi certă, mai ales că Zvyagintsev e un tip cu o solidă educaţie plastică. În filmele sale, picturalul, ba chiar o anumită predilecţie spre monumental, reprezintă un element esenţial! Detaliul de aici funcţionează ca simptom la suprafaţa imaginii căci în subsidiar el restituie naturii esenţa primară, ignorând toate tribulaţiile omeneşti de până atunci.

Screenshot from Leviathan (dir. Andrei Zvyagintsev/2014)

Cvasimilitudini II.22 [Human canopy]

Screenshot from Two Mules for Sister Sara (dir. Don Siegel/1970)

Screenshot from Mad Max: Fury Road's trailer (dir. George Miller/2015)

Cvasimilitudini II.21 [Floating books] + „All good people read good books” (30)

Screenshot from O Velho do Restelo (dir. Manoel de Oliveira/2014)

Screenshot from Slow West (dir. John Maclean/2015)

The End of the Tour (corespondenţă de la Seattle International Film Festival)

„

David Foster Wallace. Enfant terrible al literelor americane post-moderne. Comparat cu Pynchon, DeLillo dar mai ales cu Nabokov. Scriitură incisivă, elaborată, suprasaturată în şi de referinţe pop culture. Cei care i-au citit romanul de debut, The Broom of the System (înţeleg că a fost tradus şi în româneşte), l-au plasat lângă primii doi. Eu am citit doar Infinite Jest, considerată cartea sa de căpătâi şi un milestone în literatura americană, şi pot spune, rezemându-mi afirmaţia doar pe această firavă experienţă, că mai degrabă comparaţia cu ultimul se susţine. Probabil că lucrurile sunt mai complicate de-atât, nu mă pricep, nu insist.

David Foster Wallace s-a născut în Ithaca, NY (motiv pentru unii să facă diverse trimiteri, cam deplasate, imho, spre Ulisele elen; nu şi spre cel joycean, din fericire). S-a sinucis în 2008, la 46 de ani. Nu era ahtiat după celebritate, statutul de scriitor faimos îl incomoda în relaţiile sociale. N-a prea ştiut cum s-o folosească, nici nu s-a chinuit prea mult, de altfel. A tratat-o cu multă autoironie, ca orice timid. Temperament retractil, mediul său propice implica mai degrabă singurătatea, depărtarea voluntară de oameni. Din când în când trebuia să iasă din cocon: contractele cu editurile prevedeau apariţii publice iar acestea trebuiau respectate.

 

Din câte ştiu, David Foster Wallace are doar un singur volum ecranizat, postum şi acela: Brief Interviews with Hideous Men. Din 2009 (filmul). Proză scurtă (criticii spun că excelează şi la acest capitol). Nu am apucat să-l citesc/văd, sorry! The End of the Tour e primul film ce i se dedică. Nu-i un biopic, slavă cerului, ci un fel de character study din perspectivă exterioară, fiindcă scriitorul e văzut prin ochii (şi lentilele) lui David Lipsky (Jesse Eisenberg), jurnalist Rolling Stone, care-l însoţeşte 5 zile într-un turneu de promovare a cultissimului Infinite Jest. Hehehehe, mi-am zis, iar un tip de la Rolling Stone? Au ăştia priză la subiecte acroşante, ceva de groază! Să nu uităm (sau să ne amintim): Almost Famous al lui Cameron Crowe are la bază tot o astfel de experienţă socio-itinerantă. Şi muzicală, pe deasupra. Poate şi de-asta un sentiment cald-familiar m-a însoţit pe tot parcursul filmului (într-o sală în care aerul condiţionat aproape mi-a criogenat creierii).

E drept, The End of the Tour nu-i la fel de tumultuos chiar dacă tot pe drum(uri) se desfăşoară. Venit din zona indie, James Ponsoldt (The Spectacular Now, Smashed) ştie cum să lase un cadru la dospit fără a avea aerul că reinventează planul fix, ştie să prindă cele mai fine emoţii din vorbele sau gesturile personajelor şi mai presus de orice alternează momentele de linişte cu cele tensionate, intrând astfel în rutina intimă a unui individ pentru care lumea nu-i o oglindă, ci un geam cam slinos. Firesc, dialogul este privilegiat. Cei doi vorbesc vrute şi nevrute, on şi off the record, se studiază reciproc, încearcă să-şi câştige unul altuia încrederea. Sunt doi spadasini ai vorbelor tatonându-se pe o planşă nesigură. Fiecare cu motivele lui. Reportofonul nu e tocmai cel mai propice instrument care să le favorizeze apropierea, însă exact baletul acesta al nesiguranţei reciproce alimentează filonul epic.

Wallace e interpretat de Jason Segel. Eu îl ştiu din Jeff, Who Lives at Home al fraţilor Duplass, însă el e cunoscut lumii întregi din comediile lui Apatow (Knocked Up şi This is 40). Pe care eu nu le-am bifat (nu ştiu dacă să-mi fie jenă sau nu). E primul lui rol dramatic, primul lui rol greu şi, la fel ca Sandler în Punch Drunk Love (cu care se aseamănă volumes), e o splendidă revelaţie. Plus că are ceva şi din acea disperare calmă din jocul lui Philip Seymour Hoffman (vezi Happines, de exemplu)! Sincronizarea cu Eisenberg, mult mai versat în roluri polivalente, e la fix. Întâlnirea lor în pielea acestor două personaje e una dintr-acelea rezervate marilor iniţiaţi în ale vieţii inteligente. Povestea spusă de fiecare în felul său e despre camaraderie, afinităţi & contraste elective şi rezonanţe afective. Cam asta e The End of the Tour. Şi e al naibii de bun.

” 

 P.S.: Cum am ajuns eu din Boston, deci de pe cealaltă coastă a Americii, sleepless in Seattle, îţi spun altă dată. Important e de reţinut că festivalul ăsta e unul foarte aparte (ţine trei săptămâni, între altele) şi că eu mă aflu aici pentru ultima sa parte (30 mai - 7 iunie). (algernon)