Simt nevoia unui disclaimer în legătură cu ce urmează, mai ales pentru cei care au de gând să vadă filmul dincolo de orice prejudecăţi.
Arată cam aşa.
Cine: Jesse, o tânără de 16 ani, având ca singur atu o frumuseţe angelică, ebluisantă pentru cei din jur, vrea să facă cheag în lumea modei. 0 previous experience.
De ce: v-am zis deja.
Unde: Los Angeles, areal delimitat de două mari frontiere. Una trasată de W.H. Auden, care-l numea „the great wrong place”, iar cealaltă de James Ellroy, care-l proclama „the great right place”. Tras în digital (comparaţia trebuie făcută cu Mulholland Dr., care e filmat pe peliculă). Diferenţele se simt. Pe piele. Şi-n cortex.
Când: nu contează.
La „ce?” aş dezvolta astfel:
Ce nu veţi găsi în The Neon Demon: aura lui Ryan Gosling (bărbaţii sunt accesoriali aici, premieră pentru filmele lui NWR), violenţă grafică stilizată, imagerie porno şi deliruri vizuale în buclă.
Ce veţi găsi: sânge în cantităţi variabile şi în diverse forme de agregare, nuditate dezerotizată (în fond, filmul e foarte rece, asexuat chiar), canibalism soft şi necrofilie într-o scenă oricum bruiată de un montaj paralel ce aproape că o sabotează.
Dacă v-am întârâtat, puteţi da click după break page. Dacă, din contră, v-am amorţit interesul, rugămintea e să vă opriţi. Imaginea care urmează ar trebui să fie edificatoare.
„This is the girl”
(repetead line in Mulholland Dr.)
N-o veţi auzi rostită ca atare, însă această replică-elipsă devine o mantră pentru toţi cei care intră prima oară în contact cu Jesse (Elle Fanning). Vine de nicăieri, nu are pile, deşi concurentele ei sunt convinse de contrariu, şi nu e atinsă de bisturiul chirurgilor plastici. Suficiente motive pentru a fi convocată la diverse şedinţe foto şi prezentări de modă, fiind combinaţia perfectă de prospeţime, fragilitate şi ingenuitate de care aveau nevoie în mica lor lume străbătută de un ennui şi-un cinism cosmice.
Primejdioasă alegere. Va tulbura ierarhii, statusuri şi orgolii, iar filmul ţine aproape de aceste tulburări de ape al căror punct culminant ar putea ilustra foarte nimerit aparent intraductictibul concept buberian Vergegnung, care desemna eşecul întâlnirii autentice dintre fiinţele umane (Begegnung). Zic aparent fiindcă unul dintre exegeţii lui Martin Buber, mai precis Thomas Dreyfuss, i-a găsit un echivalent minunat: mésencontre. Pe care Nicholas Winding Refn îl transpune în imagini folosindu-se de coaja subţire a metaforei.
Bytesize (via imdb)
The film was originally titled I Walk With the Dead and it was said to have Carey Mulligan as the lead. She was replaced by Elle Fanning.
The Neon Demon is the first female led film directed by Nicolas Winding Refn.
Vizibil deconectat de la o realitate imediată şi totuşi puternic ancorat într-o anume contiguitate cu un cotidian în care, vorba lui Berdiaev, soarele străluceşte doar din afară, The Neon Demon este am- şi deplasat în siajul stilistic al producţiilor refniene din ultimii ani: Valhalla Rising, deja pomenitul Drive şi Only God Forgives. Adică într-un mediu autist şi ignifugat în raport cu anticipata polarizare a receptării (nu că n-ar fi existat precedente!), spaţiu ideal pentru dezvoltarea unei gramatici proprii care să-i permită explorarea frumuseţii fizice într-un milieu specific (modelingul) prin lentila unui suprarealism glacial, marcă înregistrată.
Unii ar putea vedea în The Neon Demon încă un exerciţiu de stil ce denotă vanitate, un spectaculos catalog de imagini fără cap şi fără coadă sau o scamatorie al cărei clou se tot lasă aşteptat. Cu toate că şi acest film, asemeni celor amintite mai sus, se balansează periculos între sordidul unei poveşti tabloide şi morala înaltă a unei fabule haute couture, o astfel de abordare înseamnă a-i rata miezul. În fond, avatarurile unei adolescente a cărei frumuseţe este considerată desăvârşită (fără a fi definită totuşi într-un fel) se potrivesc mănuşă unei astfel de interpretări.Greşit!
Conceptual, ce avem aici est un trip plastic şi sonor pe frontiera abstracţionismului ireductibil, o construcţie poetică din blocuri compacte, decuplate de la o temporalitate precisă, căci secvenţele, deşi au în comun un fir roşu narativ, o logică a expunerii, pot fi privite şi ca nişte viniete independente, părţi ale unei „structuri youtube”, cum o numeşte Refn. Iar asta fiindcă în ADN-ul fiecărei secvenţe sunt inserate arbitrar puncte de coliziune vizuală, accelerări şi încetiniri de ritm ori salturi de ton, în esenţă clin d'oeil-uri mai mult sau mai puţin manieriste la clasici precum Bava (Sei donne per l'assassino), Lynch, Buñuel, Kubrick, Argento, Greenaway, Glazer (exclusiv Under the Skin) sau Mark Robson (regizorul shocker-ului de serie B, Valley of the Dolls, menţionat de altfel printre sursele de inspiraţie).
Primejdioasă alegere. Va tulbura ierarhii, statusuri şi orgolii, iar filmul ţine aproape de aceste tulburări de ape al căror punct culminant ar putea ilustra foarte nimerit aparent intraductictibul concept buberian Vergegnung, care desemna eşecul întâlnirii autentice dintre fiinţele umane (Begegnung). Zic aparent fiindcă unul dintre exegeţii lui Martin Buber, mai precis Thomas Dreyfuss, i-a găsit un echivalent minunat: mésencontre. Pe care Nicholas Winding Refn îl transpune în imagini folosindu-se de coaja subţire a metaforei.
The film was originally titled I Walk With the Dead and it was said to have Carey Mulligan as the lead. She was replaced by Elle Fanning.
The Neon Demon is the first female led film directed by Nicolas Winding Refn.
Vizibil deconectat de la o realitate imediată şi totuşi puternic ancorat într-o anume contiguitate cu un cotidian în care, vorba lui Berdiaev, soarele străluceşte doar din afară, The Neon Demon este am- şi deplasat în siajul stilistic al producţiilor refniene din ultimii ani: Valhalla Rising, deja pomenitul Drive şi Only God Forgives. Adică într-un mediu autist şi ignifugat în raport cu anticipata polarizare a receptării (nu că n-ar fi existat precedente!), spaţiu ideal pentru dezvoltarea unei gramatici proprii care să-i permită explorarea frumuseţii fizice într-un milieu specific (modelingul) prin lentila unui suprarealism glacial, marcă înregistrată.
Unii ar putea vedea în The Neon Demon încă un exerciţiu de stil ce denotă vanitate, un spectaculos catalog de imagini fără cap şi fără coadă sau o scamatorie al cărei clou se tot lasă aşteptat. Cu toate că şi acest film, asemeni celor amintite mai sus, se balansează periculos între sordidul unei poveşti tabloide şi morala înaltă a unei fabule haute couture, o astfel de abordare înseamnă a-i rata miezul. În fond, avatarurile unei adolescente a cărei frumuseţe este considerată desăvârşită (fără a fi definită totuşi într-un fel) se potrivesc mănuşă unei astfel de interpretări.Greşit!
Conceptual, ce avem aici est un trip plastic şi sonor pe frontiera abstracţionismului ireductibil, o construcţie poetică din blocuri compacte, decuplate de la o temporalitate precisă, căci secvenţele, deşi au în comun un fir roşu narativ, o logică a expunerii, pot fi privite şi ca nişte viniete independente, părţi ale unei „structuri youtube”, cum o numeşte Refn. Iar asta fiindcă în ADN-ul fiecărei secvenţe sunt inserate arbitrar puncte de coliziune vizuală, accelerări şi încetiniri de ritm ori salturi de ton, în esenţă clin d'oeil-uri mai mult sau mai puţin manieriste la clasici precum Bava (Sei donne per l'assassino), Lynch, Buñuel, Kubrick, Argento, Greenaway, Glazer (exclusiv Under the Skin) sau Mark Robson (regizorul shocker-ului de serie B, Valley of the Dolls, menţionat de altfel printre sursele de inspiraţie).
În The Neon Demon, producţie relativ singulară prin „autotelismul” limbajului cinematografic cultivat (aş aşeza-o din perspectiva asta lângă Entertainment-ul lui Rick Alverson), înlănţuirea ficţională elimină cauzalitatea şi proclamă suveranitatea semnelor. Dispunerea lor geometrică defineşte ficţionalitatea de tip Refn, una care atribuie sens pulsiunilor obscure, obiectelor oarecare, topografiei spaţiilor sau expresiei tăcute, rigidizate, a corpurilor. Vii sau moarte.
Transfigurare (desfigurare?) a esteticii publicitare în acelaşi timp, filmul lui Refn pune frontal întrebări nu tocmai comode: Ce înseamnă capitalizarea frumuseţii fizice? Care sunt limitele obsesiei pentru frumuseţe? Este frumuseţea altă „nouă religie” căreia vrem, nu vrem, vom fi nevoiţi să ne închinăm? Sau, mai rău, fascism beautocrat de tip „nu eşti frumos, nu exişti”? Defectiv de răspunsuri, The Neon Demon ridică o problemă de opţiune: preferăm filmele care pun întrebări sau cele care oferă răspunsuri pe tavă?
Metodic, versatil şi imprevizibil (de pildă, la momentul Drive credeam, deşi mai cinstit spus ar fi speram, că va profita de culoarul lăsat liber de Mann pe nişa thrillerelor intello cu bărbaţi puternici, plini de angoase, nu de succes), NWR explorează cu fiecare nou film alte teritorii, mixează cu nonşalanţă
genuri aparent ireconciliabile, construindu-şi o operă deopotrivă pop,
barocă şi suprarealistă. Dacă, preluând termenii unui estetician francez, a fenta nu înseamnă a propune
păcăleli, capcane, ci a elebora structuri (poetice) inteligibile, atunci Refn este unul dintre redutabilii regizori-poeţi ai vremurilor noastre. Şi al vremurilor ce vor să vie.
