Sunt aproape sigur că Mihai a ajuns prin peregrinările sale şi în Veneţia de Jos (Unter-Wenitze, Unter-Venedig), prin urmare dacă a trecut pe-acolo, Veneţia cea mare (de Sus nu cred că se poate spune, având în vedere că e invadată de ape), de la mama ei, nu avea cum să-i scape. În perioada festivalului de film, vreau să spun, pentru că altfel nu ştiu dacă merită frecventată (algernon zicea pe vremuri că nu).
A treia oară la rând, deci, plus Berlin astă-iarnă, plus Locarno luna trecută. De TIFF nici nu mai zic, că acolo l-am văzut cu ochii mei cum alerga din cinema în cinema mai ceva ca Usain Bolt.
Anul ăsta nu au fost corespondenţe în timp real, mai schimbăm şi noi formatul, însă a trimis un material consistent post festum. Cam cum se întâmpla antan în revista (Noul) Cinema... Evident, calitatea e net superioară.
Dacă aţi trecut cu bine de capcanele montate până aici (mă refer la linkurile de mai sus + jump break-ul), atunci meritaţi întregul tort (cu mici contribuţii personale, un fel de tuşe spontane prilejuite de lectura unui text de excepţie). Be warned: long post ahead.
«
Sfârșitul sezonului estival marchează în fiecare an l’appuntamento cinematografic venețian și am mai răspuns o dată apelului. În răspăr față de tabieturile concetățenilor într-ale concediilor, mi-am luat cele mai multe zile consecutive când lumea e deja înapoi la muncă. Om sucit.
Selecția propusă anul acesta de organizatori a pendulat între producții ale clasicilor în viață ieșiți din formă (Wim Wenders, Emir Kusturica), cineaști cu vizibilitate căpătată de la primele lor titluri (Ana Lily Amirpour, Tom Ford, Amat Escalante) și inevitabilele pelicule Oscar baits (Damien Chazelle, Derek Cianfrance) luate în brațe de Mostră, ce a avut, să recunoaștem, în ultimii ani flerul de a promova viitori laureați din stadiu incipient.
Din motive logistice, este primul meu an când relatarea nu e direct de la fața locului, ci după întoarcerea în țară. Cinstit vorbind, ceea ce am prins eu anul ăsta a fost per total sub media selecțiilor din anii trecuți. Oi fi avut eu ghinion, oi fi văzut eu prea puțin de data asta, habar n-am, cert e că sentimentul general a fost suboptim. Nemaifiind presat de succesiunea temporală în care au avut loc vizionările, pot încerca o grupare tematică a filmelor.
De exemplu, am avut parte de un cuplaj hollywoodyan-european de melodrame. Același gen, aceeași epocă istorică, două abordări diferite. Debutul festivalier l-am marcat cu filmul lui Cianfrance - The Light Between Oceans - un regizor care în urmă cu ceva ani știa foarte bine să apese pe butoane în piese cu povești de inimă albastră (vezi Blue Valentine).
În filmul de față mi s-a părut complet ieșit din formă prin livrarea unui sentimentalism facil, a unei dramaturgii plate, lipsită de intensitate emoțională veridică, altfel spus o poveste filmată într-o paletă de culori de vederi turistice kitschoase. Cuplul de aur al momentului la Hollywood (Michael Fassbender/Alicia Vikander, combinați și în viață chiar pe platoul de filmare) este angajat într-o poveste carevasazică romantic-sfâșietoare plasată la capătul lumii (Australia), la capătul unui război mondial (primul).
El, un militar venetic și taciturn, acceptă o slujbă la un far pe o insulă izolată și încearcă să-și refacă viața alături de ea, o localnică din comunitate. Vor copii, încearcă, Cel de Sus nu vrea. Apariția inopinată a unui bebe într-o barcă legănată spre mal declanșează intriga pe care se suține tot filmul, un conflict lacrimogen între instinct matern (genul feminin) și responsabilitate morală (genul masculin). Câte răsturnări de situații, atâtea clișee. Singurele atuuri care deosebesc filmul de față de unul mediocru de televiziune sunt bugetul și distribuția stelară, mai mult ca sigur prilej de defilare a cuplului de darlings pe covorul roșu al Oscarurilor. Cam atât. Pasabil.
Răspunsul euromelodramatic din competiție l-a dat François Ozon. Cu Frantz. Un remake după un film mai puțin cunoscut al lui Lubitsch.
Aceeași perioadă istorică ca la Cianfrance (sfârșitul primului război mondial), alte spații geografice (filmul este bilingv, franco-nemțesc, aproximativ egal plasat ca durată în fiecare țară a celor doi protagoniști), dar o altă dilemă morală în centrul poveștii: poate fi o crimă de război iertată de cei rămași în viață?
O poveste ce redă întâlnirea a două destine, prilejuită de absența totală a celui de-al treilea, cel ce dă titlul filmului: logodnica dispărutului și un francez care l-a cunoscut fulgurant pe răposat, dar cu consecințe decisive.
Pelicula nu plesnește de subtilitate: este filmată alb-negru, cu irizări bruște când momentul este unul fericit sau măcar luminos sau dătător de speranță. Cadrul istoric convulsiv - apariția naționalismului toxic în ambele țări - e rezolvat uneori cu prea multă ușurință: dacă nemții cântă un marș național-socialist la bere, chefliii franțuji trag o Marseilleză din toți rărunchii o oră mai târziu. Și ne sunt evident mai simpatici. Scenele cele mai tari sunt de obicei plasate într-o ramă onirică pentru a atenua efectul frisonant. Dar cu toate hibele, e o croială mai acceptabilă decât ce oferă Cianfrance.
Un alt gen prezent și tratat din unghiuri multiple în competiție a fost SF-ul. Dinspre Hollywood l-am avut pe Denis Villeneuve cu Arrival, un film fără îndoială ambițios, ce încearcă să puncteze pe mai multe planuri: imagine stilizată, scenariu întortocheat - hrană pentru minte, vehicul de promovare la Oscaruri pentru Amy Adams (rol principal feminin).
Premisa nu e ieșită din comun pentru filmele de gen: o civilizație extraterestră stranie, sub forma unor arahnide heptapode, invadează în diverse puncte planeta. Pe dinafară totul arată ca o reconstituire a tabloului Vocea vântului de Magritte (sau a Castelului din Pirinei, s.m.: cvasimilitudini!), în interiorul OZN-ului metoda de comunicare a creaturilor cu oamenii e pur vizuală, sub forma unor acuarele ca-n testele Rorschach. Aleasă să descifreze mesajele e o lingvistă cu o carieră acedemică și cu propriile traume.
Villeneuve fluidizează parţial ludic, parţia savant între aceste două jumătăți (film cu aliens și dramă personală), aruncând în apă tot felul de cârlige, de la politică şi semiotică la timpul privit științific drept un concept nedeterminat. Impresia mea profană e că filmul arată ca un bazin de idei fructificate pe jumătate, trântite peste bord și lăsate să plutească în ambiguitate. Poate o revizionare să fie edificatoare, dar la prima impresie pare un film cu ambiții mai mari decât poate duce, prăbușit sub propria greutate.
Antipodul arthouse cu valențe supranaturale a venit din partea lui Amat Escalante, un cineast cunoscut publicului cinefil de la noi (ar cam fi cazul, a fost invitat în urmă cu ceva ani la Les films de Cannes...): îmi amintesc și acum momentul memorabil când a fost ridicat de pe scaun de niște tinere la o proiecție de la defunctul Studio și trimis la capătul rândului, că ele au rezervare!
Filmul precedent cu care câștigase premiul de regie la Cannes (Heli) era o mostră în estetica realismului visceral, cu Mexicul pe fundal. Deci mă așteptam și de data asta la un pumn în plex în sala de cinema. Lovitura a venit, dar mănușa a fost altfel strânsă. Bizareria cu care s-a prezentat la Veneția - La region salvaje/The Untamed - nu duce lipsă de un fir narativ mundan, focusul fiind pe personaje dintr-un oraș de provincie, cu viețile lor închistate între probleme de natură socială și secrete de natură sexuală.
Escalante ridică potul narațiunii prin introducerea în film a unei, cum să-i zic?, creaturi tentaculare, o alegorie a instinctelor primare, o exprimare a inexprimabilului ce m-a dus instantaneu cu gândul la Possession-ul lui Zulawski (căruia îi și este dedicat, urma să remarc apoi pe genericul de final). Ambii regizori sunt adepții ideii că menirea cinema-ului e să arate, nu să sugereze, cu efectul că psihicul trebuie mai întâi bruscat și mesajul mai apoi lăsat să se scurgă înspre teritorii absconse.
Trebuie să fii Zulawski sau von Trier să pornești de la banal și să duci un film în zone din astea și să-ți iasă. Escalante nu e la nivelul lor, dar mi s-a părut o propunere curajoasă, percutantă vizual, un film cu multe perechi de atitudine. Am avut șansa să îl văd la Sala Grande, la premiera mondială cu echipa în sală. La finalul proiecției, Escalante & co. își așteptau în aer liber mașinile din partea organizatorilor, fără zeci de bodyguards și papparazi în jur, cum e cazul cinevedetelor cu ștaif. Mi-a fost ușor să îl abordez pentru un minut. I-am amintit că îl văzusem la București (și-a amintit și el și a zâmbit), i-am urat succes la un premiu [l-a luat, s.m.] și mi-a acordat un autograf pe cotidianul festivalului. Acolo unde alții au văzut duda competiției, eu m-am bucurat sincer că a câștigat regia și la Veneția.
Din motive logistice, este primul meu an când relatarea nu e direct de la fața locului, ci după întoarcerea în țară. Cinstit vorbind, ceea ce am prins eu anul ăsta a fost per total sub media selecțiilor din anii trecuți. Oi fi avut eu ghinion, oi fi văzut eu prea puțin de data asta, habar n-am, cert e că sentimentul general a fost suboptim. Nemaifiind presat de succesiunea temporală în care au avut loc vizionările, pot încerca o grupare tematică a filmelor.
De exemplu, am avut parte de un cuplaj hollywoodyan-european de melodrame. Același gen, aceeași epocă istorică, două abordări diferite. Debutul festivalier l-am marcat cu filmul lui Cianfrance - The Light Between Oceans - un regizor care în urmă cu ceva ani știa foarte bine să apese pe butoane în piese cu povești de inimă albastră (vezi Blue Valentine).
În filmul de față mi s-a părut complet ieșit din formă prin livrarea unui sentimentalism facil, a unei dramaturgii plate, lipsită de intensitate emoțională veridică, altfel spus o poveste filmată într-o paletă de culori de vederi turistice kitschoase. Cuplul de aur al momentului la Hollywood (Michael Fassbender/Alicia Vikander, combinați și în viață chiar pe platoul de filmare) este angajat într-o poveste carevasazică romantic-sfâșietoare plasată la capătul lumii (Australia), la capătul unui război mondial (primul).
El, un militar venetic și taciturn, acceptă o slujbă la un far pe o insulă izolată și încearcă să-și refacă viața alături de ea, o localnică din comunitate. Vor copii, încearcă, Cel de Sus nu vrea. Apariția inopinată a unui bebe într-o barcă legănată spre mal declanșează intriga pe care se suține tot filmul, un conflict lacrimogen între instinct matern (genul feminin) și responsabilitate morală (genul masculin). Câte răsturnări de situații, atâtea clișee. Singurele atuuri care deosebesc filmul de față de unul mediocru de televiziune sunt bugetul și distribuția stelară, mai mult ca sigur prilej de defilare a cuplului de darlings pe covorul roșu al Oscarurilor. Cam atât. Pasabil.
Răspunsul euromelodramatic din competiție l-a dat François Ozon. Cu Frantz. Un remake după un film mai puțin cunoscut al lui Lubitsch.
Aceeași perioadă istorică ca la Cianfrance (sfârșitul primului război mondial), alte spații geografice (filmul este bilingv, franco-nemțesc, aproximativ egal plasat ca durată în fiecare țară a celor doi protagoniști), dar o altă dilemă morală în centrul poveștii: poate fi o crimă de război iertată de cei rămași în viață?O poveste ce redă întâlnirea a două destine, prilejuită de absența totală a celui de-al treilea, cel ce dă titlul filmului: logodnica dispărutului și un francez care l-a cunoscut fulgurant pe răposat, dar cu consecințe decisive.
Pelicula nu plesnește de subtilitate: este filmată alb-negru, cu irizări bruște când momentul este unul fericit sau măcar luminos sau dătător de speranță. Cadrul istoric convulsiv - apariția naționalismului toxic în ambele țări - e rezolvat uneori cu prea multă ușurință: dacă nemții cântă un marș național-socialist la bere, chefliii franțuji trag o Marseilleză din toți rărunchii o oră mai târziu. Și ne sunt evident mai simpatici. Scenele cele mai tari sunt de obicei plasate într-o ramă onirică pentru a atenua efectul frisonant. Dar cu toate hibele, e o croială mai acceptabilă decât ce oferă Cianfrance.
Un alt gen prezent și tratat din unghiuri multiple în competiție a fost SF-ul. Dinspre Hollywood l-am avut pe Denis Villeneuve cu Arrival, un film fără îndoială ambițios, ce încearcă să puncteze pe mai multe planuri: imagine stilizată, scenariu întortocheat - hrană pentru minte, vehicul de promovare la Oscaruri pentru Amy Adams (rol principal feminin).
Premisa nu e ieșită din comun pentru filmele de gen: o civilizație extraterestră stranie, sub forma unor arahnide heptapode, invadează în diverse puncte planeta. Pe dinafară totul arată ca o reconstituire a tabloului Vocea vântului de Magritte (sau a Castelului din Pirinei, s.m.: cvasimilitudini!), în interiorul OZN-ului metoda de comunicare a creaturilor cu oamenii e pur vizuală, sub forma unor acuarele ca-n testele Rorschach. Aleasă să descifreze mesajele e o lingvistă cu o carieră acedemică și cu propriile traume.
Villeneuve fluidizează parţial ludic, parţia savant între aceste două jumătăți (film cu aliens și dramă personală), aruncând în apă tot felul de cârlige, de la politică şi semiotică la timpul privit științific drept un concept nedeterminat. Impresia mea profană e că filmul arată ca un bazin de idei fructificate pe jumătate, trântite peste bord și lăsate să plutească în ambiguitate. Poate o revizionare să fie edificatoare, dar la prima impresie pare un film cu ambiții mai mari decât poate duce, prăbușit sub propria greutate.
 |
| foto: Mihai Cristea |
Filmul precedent cu care câștigase premiul de regie la Cannes (Heli) era o mostră în estetica realismului visceral, cu Mexicul pe fundal. Deci mă așteptam și de data asta la un pumn în plex în sala de cinema. Lovitura a venit, dar mănușa a fost altfel strânsă. Bizareria cu care s-a prezentat la Veneția - La region salvaje/The Untamed - nu duce lipsă de un fir narativ mundan, focusul fiind pe personaje dintr-un oraș de provincie, cu viețile lor închistate între probleme de natură socială și secrete de natură sexuală.
Escalante ridică potul narațiunii prin introducerea în film a unei, cum să-i zic?, creaturi tentaculare, o alegorie a instinctelor primare, o exprimare a inexprimabilului ce m-a dus instantaneu cu gândul la Possession-ul lui Zulawski (căruia îi și este dedicat, urma să remarc apoi pe genericul de final). Ambii regizori sunt adepții ideii că menirea cinema-ului e să arate, nu să sugereze, cu efectul că psihicul trebuie mai întâi bruscat și mesajul mai apoi lăsat să se scurgă înspre teritorii absconse.
Trebuie să fii Zulawski sau von Trier să pornești de la banal și să duci un film în zone din astea și să-ți iasă. Escalante nu e la nivelul lor, dar mi s-a părut o propunere curajoasă, percutantă vizual, un film cu multe perechi de atitudine. Am avut șansa să îl văd la Sala Grande, la premiera mondială cu echipa în sală. La finalul proiecției, Escalante & co. își așteptau în aer liber mașinile din partea organizatorilor, fără zeci de bodyguards și papparazi în jur, cum e cazul cinevedetelor cu ștaif. Mi-a fost ușor să îl abordez pentru un minut. I-am amintit că îl văzusem la București (și-a amintit și el și a zâmbit), i-am urat succes la un premiu [l-a luat, s.m.] și mi-a acordat un autograf pe cotidianul festivalului. Acolo unde alții au văzut duda competiției, eu m-am bucurat sincer că a câștigat regia și la Veneția.
 |
| Autograful lui Escalante [foto: Mihai Cristea] |
Trec în viteză peste oroarea 3D săvârșită de Wenders (vizionată în Sala Giardini, inaugurată anul acesta) - Les beaux jours d'Aranjuez - o nouă colaborare cu scriitorul austriac Peter Handke (la 30 de ani de la precedenta, Der Himmel über Berlin și la peste 40 de prima, Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri). Transpunerea lui Wenders e o logoree cu efect soporific în jurul unor nonteme, în care actorii, total neconvingători, lasă permanent senzația că recită un text pe care ar trebui de fapt să îl trăiască. În plus, eu n-am înțeles de ce e nevoie de 3D pentru un film care constă integral dintr-o conversație într-o grădină.
Am lăsat la final al doilea film pe care l-am văzut în Sala Grande, câștigătorul celui de-al doilea premiu ca importanță din festival, Leul de Argint. Tom Ford, guru al modei convertit în regizor de film, a mai fost prezent acum 7 ani la Veneția cu surprinzătorul debut A Single Man (după un roman tradus de curând și la noi, la editura Art).
Am lăsat la final al doilea film pe care l-am văzut în Sala Grande, câștigătorul celui de-al doilea premiu ca importanță din festival, Leul de Argint. Tom Ford, guru al modei convertit în regizor de film, a mai fost prezent acum 7 ani la Veneția cu surprinzătorul debut A Single Man (după un roman tradus de curând și la noi, la editura Art).
Pentru fanii acelui film (printre care mă număr), așteptările trebuie resetate, pentru că noua lui producție - Nocturnal animals - nu înseamnă o supă reîncălzită. Tom Ford păstrează legătura directă cu literatura printr-o nouă ecranizare în care ficțiunile sunt stratificate ca un set de matrioșce. Filmul mizează pe efectul unei ficțiuni asupra realității și pe modul în care cele două se întrepătrund.
În sensul ăsta ceea ce am trăit la începutul filmului merită povestit, chiar dacă ține mai curând de zona periferic mondenă. Regizorul și starurile (Amy Adams & Jake Gyllenhaal) și-au ocupat locurile rezervate și filmul a pornit. Proiecția a fost una cu probleme în primele 15 minute: sunet cu întreruperi, imagini defazate în raport cu sunetul, freeze-uri ale imaginii. Povestea din acest prim sfert de oră e una în care un cuplu de oameni bogați încearcă să păstreze aparențele în societate când lucrurile merg foarte prost (afaceri, căsnicie etc.).
Defectele tehnice au generat fluierături ca pe stadion. S-a oprit proiecția, s-au aprins luminile. A fost momentul în care echipa a coborât în mulțime, încercând să calmeze spiritele în mijlocul unui semidezastru pentru care (spre deosebire de personajele de pe ecran) nu erau direct vinovați. Inacceptabil și jenant să văd cu ochii mei asemenea incompetență la un așa nivel! De-acum o să fiu mult mai tolerant cu o defecțiune la o proiecție într-un festival bucureștean, dacă lucrurile merg prost și la o premieră mondială cu staruri în sală. Filmul a fost reluat de la zero și ulterior totul a mers şnur.
 |
| Amy Adams şi Tom Ford încercând să calmeze mulţimea [foto: Mihai Cristea] |
 |
| Şi la final, aplauze! [foto: Mihai Cristea] |
E o creație care îl plasează în pole position la câștigarea statuetei pentru rol secundar. Nu vreau prea mult să ofer spoilere pentru finalul ambiguu care unește cele două fire, e unul care lasă loc pentru orice interpretare. Spun doar că filonul meu romantic-distructiv și-ar fi dorit să fie vorba de o sinucidere ca act ultim, atunci când nicio exorcizare prin artă nu ajută și nici n-are cum să fie posibilă.
»