Fiindcă:
1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):
Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.
1. Am văzut enorm de puține filme comparativ cu alți ani.
2. Din enorm de puținele filme văzute, enorm de multe au fost un borefest istovitor (pentru ochi și neuron).
3. Ipso facto o astfel de situație mi-a insolitat cinemetabolismul, nevoia de a revizita clasici (prilej constant de epifanii) impunându-se de la sine.
4. Descoperirile demne de atenție sunt indirect proporționale cu volumul (vorba vine) de filme parcurse.
5. Corolar (atenție, urmează un pasaj aparent scorțos):
Baudrillard zicea undeva, referindu-se la fazele succesive ale imaginii, că ultima fază ar fi fără raport cu realitatea, orice tip de realitate, fiindu-și propriul simulacru pur. Altfel spus, în acest al patrulea caz ea nu mai ține defel de ordinul aparenţei, ci de al simulării. Ori anul acesta cu așa ceva m-am confruntat în cinema: Hazanavicius l-a (di)simulat pe Godard într-o însăilare sinonimă cu antidefiniția antibiopic-ului, Lynne Ramsay pe Scorsese, Baumbach pe Woody Allen (relativ decent), Lanthimos pe Kubrick & Haneke, Haneke pe el însuși într-un sequel ce spoilerește finalul din Amour, iar Sofia Coppola pe Siegel (la propriu, aici fiind vorba despre un remake). Don, nu Bugsy (inside joke!). E tot mai complicat, așadar, să distingi între autori și impostori în condițiile astea, prin urmare i-am eliminat pe toți (și pe mulți alții) rămânând cu filmele de mai jos.
