Hello, stranger...

Hello, stranger...

This is a private blog for my cinematic obsessions and scintillating (one-sided) reflections about movies. Feel yourself at home!

duminică, 5 iunie 2022

Ce (ne) R.M.N. după 30 de ani? Tot Occident(ul), firește!


Exact asta mă întrebam, oarecum siderat de revelație, la finalul R.M.N.: cine e cel care visează? Matthias, personajul cu cel mai consistent timp de expunere pe ecran (ale cărui visuri, între care și acela de a-și face un rost în Occident, în Germania, se transformă finalmente într-un coșmar)? Csilla, eroina idealistă și un pic snoabă? Sau Rudi, băiatul lui Matthias, mut ca un perete, vorba aia, în urma unui incident traumatizant? 


Pentru că altfel, nu prea văd cum, sub avalanșa de teme sociale înghesuite în cele două ore și ceva cât are filmul, ar putea funcționa tot acest construct. Altfel spus, dacă l-aș citi strict în grilă socială, R.M.N. este scufundat de propria greutate: mizele pe care și le propune și, așa cum ziceam, avalanșa de teme puse la un loc și tratate, fatalmente, schematic, îl strivesc. 

Ori în celălalt registru, al supranaturalului, materialul - oricât de eclectic ar fi - se aglutinează cu sens. Visul/coșmarul, chiar și generat de convulsiile unui subconștient identitar, cu instrumentarul ăsta operează: scheme logice simple, stereotipuri, proiecții și poncife culturale. 

Nu degeaba am pomenit de Occident, care e și titlul primului lungmetraj al lui Mungiu (lansat în 2002). Dacă în fermentația sulfuroasă a anilor '90, distilată magistral în film, Occidentul era un miraj și a ajunge să trăiești în acel paradis era sinonim cu împlinirea în viață, acum, la 30 de ani distanță de epoca aceea, același Occident este afurisit ca sursă a tuturor neîmplinirilor. Atât pentru cei rămăși, cât și pentru o parte din cei plecați (și reîntorși în țară).

Nu mai miră pe nimeni, și Mungiu scoate asta clar în evidență prin discursurile unor personaje, că așteptările și percepțiile sunt diferite, decepționate și decepționante, biasate și orientate spre un naționalism de bâlci în care fiecare apără câte ceva: Ardealul, ținutul secuiesc, limba, locurile de muncă etc. 

De cine le apără? În linii mari de imixtiunea Occidentului (agresivă în opinia lor) în propria cocină sau grădină (cineva vorbește de măsurarea castraveților cu șublerul, șablon deja tocit).

R.M.N. mustește de exemple de genul ăsta: de la secvența în care un grup de mascați urlă „Dacia, Dacia...”, la alta în care un anume domn Baciu îi explică, în franceză, unui oeng-ist francez venit să „ne numere urșii”, cum e cu țărișoara asta, tampon de secole în fața năvălirilor barbare, lucru care-i și justifică înapoierea: „În timp ce voi făceați catedrale, noi ne băteam cu otomanii...” Ală marotă devenită hit în folclorul naționalist-pășunist.


Încerc să sistematizez: inegal ca tonalitate și pe alocuri didactic, R.M.N. (inspirat din cazul Ditrău, google it) se poate ține doar ca film metafizic, adică o construcție bazată pe un plot device ambiguu sau deliberat ambiguizat. Ca în Dead's Man Shoes, de exemplu, unde, la fel, un personaj se întoarce într-un spațiu ros de prejudecăți și violență (latentă sau manifestă) pentru a face dreptate sau a reinstaura ordinea în lucrurile lăsate de izbeliște odată cu plecarea sa. 

Aproape orice episod ar fi plasat în lanțul narativ, de exemplu un personaj obsedat de tema muzicală din In the Mood for Love, nu e panică, man, în această convenție face cheag. Cum îl (sau le, că pot fi mai multe) scoți din matrice, cum angrenajul începe să scârțâie. Iar în R.M.N. scârțâitul e cât se poate de audibil (aș zice chiar cacofonic), culminând cu ceea ce se poate numi de-acum înainte scena ședinței de la căminul cultural. Care, tehnic vorbind, deși este un tur de forță stilistic (plan-secvență de 17 minute în care fiecare vorbește pe limba lui, iar asta nu e nicio metaforă), în același timp este o soluție narativă discutabilă. 


Ce nu știm cu precizie în ambele cazuri este dacă această revenire se întâmplă propriu-zis sau e doar expresia unei dorințe sublimate. Noi ca spectatori suntem prizonieri în povestea asta exact ca personajul lui Gyuri Pascu în Occident, costumat în urs (ultimul cadru din R.M.N. mi se pare a fi o trimitere evidentă), uitat pe balcon de o babă ușor senilă: „Tanti... Hai, dă drumul la ușă, c-am glumit, zău!”

Prin extrapolare, pandantul acestei replici în R.M.N. ar putea fi „Tanti Europa... Hai, închide ușa, că noi am glumit cu integrarea, zău...”, din care unghi acest ultim film al lui Mungiu vine ca o evaluare necesară a visului european din Occident.

P.S.: Până și imaginile alea cu rmn-ul lui Papa Otto arată ca niște măști de pe albumele de death metal. Pe care le purtăm fără să ne dăm seama ce-i cu ele.