Două personaje masculine, unul orbit de o pasiune intelectual-erotică toxicizantă, celălalt pe cale de a-și pierde vederea din cauze cât se poate de fizice/anatomice și un melanj de psihosomatizări cu reverberații tragice în ambele cazuri: acesta ar fi numitorul comun al celor două filme văzute vineri seara @ FFE: Vous ne désirez que moi/I Want to Talk About Duras (dir.: Claire Simon/2021) și Music (dir.: Angela Schanelec/2023).
Subnumitorul lor comun ar fi personajele-fantomă ce le populează sub formă de zgomote și bruiaj de fundal, personaje pe care le (re)construim din absențe și relatările altora, fatalmente subiective. Și dacă am zis re/construcție, aș mai putea introduce un liant între cele două lungmetraje, supranumitor comun i-aș zice: „Destroy, She Said”! (îndemnul-titlu de roman, citat în Vous ne désirez que moi, ce funcționează ca motor al proceselor de re/construcție).
Aș pune, totuși, un bemol, în sensul că această distrugere despre care se face vorbire o asociez mai degrabă cu deconstrucția: în filmul lui Claire Simon întâlnim o ființă umană ce pretinde că a fost supusă unui dur exercițiu metamorfotic de o Duras eminamente dominatoare, în timp ce în Music, Angela Schanelec tratează/deconstruiește mitul lui Oedip într-o manieră extrem de liberă.
Printr-un hazard al programării sau poate deliberat, cele două filme au rulat unul după celălalt: este și motivul pentru care analogiile mi se par atât de frapante.
Mă voi referi mai departe la Music, pentru mine clou-ul serii. Cum spuneam, filmul Angelei Schanelec este o transpunere liberă a mitului oedipian în cadre bressoniene, Bresson știind ca puțini alții cum să asambleze un film din fragmente de corpuri, cum să genereze o izotopie sensică din acest tip de materie primă.
În acest outfit, Music se (re)prezintă ca un fragmentarium de corpuri în mișcare (glezne rănite & bandajate - sursa obligă: în sens literal Oedip înseamnă „picioare umflate”, mâini, ochi care-și pierd treptat utilitatea, iarăși sursa obligă, sau chipuri scăldate de lumină), dublat de un fragmentarium narativ din care sunt eliminate aluziile/interpretările freudiene.
Este un context potrivit pentru a remarca și neașteptata, inteligenta citare a unui stil de actorie lansat în Italia secolului al XVII-lea și adoptat mai apoi pe scenele europene de teatru [descris de Franciscus (Franz) Lang într-un tratat despre arta actoriei, faimos în spațiul mittel-european]. Principiul de bază al acestui joc actoricesc este că mișcările corpurilor pe scenă sunt strict formalizate și reglementate într-un set de coduri ce ajută la transmiterea mesajului, făcând vizibile procesele interioare descrise de autori.
Music mai este și un film cu o textură sonoră în care momentele de liniște organică (în mare parte povestea curge într-o Grecie insular-muntoasă arsă de soare) alternează cu interludii muzicale care, uneori, par atât de mismatched că schimbă complet dinamica vizionării (un playlist baroc - Monteverdi, Bach, Pergolesi, Vivaldi, Purcell, Scarlatti - este juxtapus unor piese cu tracțiune locală).
În acest format labirintic și eliptic din care dialogurile sunt eminamente evacuate, Schanelec livrează o poveste fizic-senzuală în care mitul-bază este descris ca o rețea profundă și misterioasă de relații interumane eratice. Ajută la asta și stilul ei formal(ist), centrat pe contemplare profundă și pe o ruptură pe alocuri radicală de convențiile narative.
Ce m-a disonat oarecum a fost inserarea lui Fabio Grosso prin comentariul tv din off al meciului Italia - Germania de la Mondialul din 2006. La
acea ediție, Grosso a fost un erou temporar și circumstanțial al Squadrei
Azzura, salvatore della patria, cum îi zic ei, prototip lansat și făcut celebru
chiar de italieni. Paolo Rossi, Toto Schillacci sau Berardi, mai
recent, sunt câțiva inși din galeria fotbaliștilor providențiali pe durată limitată. Încă o dată zic, nu m-am lămurit de ce e acolo. Poate o fi având
Schanelec vreun regret privind eliminarea nemților, nu știu.
Știu, în schimb, că alături de Gigi la legge (dir.: Alessandro Comodin/2022), văzut sâmbătă, este the best
în FFE pentru mine (înainte de ultimele două cartușe din zilele ce vin).
